Amintiri de la Floarea de Colț

Până a face cunoștință cu clubul Floarea de Colț mai ieșisem pe munte de câteva ori cu membrii ADMIR, prin anii 1980. Memorabilă a fost o ieşire în Retezat, într-un august, când, conduși fiind de Mircea Datcu, ne-a prins un viscol atât de puternic că a trebuit să ies noaptea și să fac baricadă din pietre, de cca. 30 cm, pe direcția vântului pentru a nu ne rupe supracortul. A doua zi zăpada era de 10 cm. Am strâns hangaralele și am coborât, prin rezervație, la casa Academiei Române din Gura Zlata.

În 1984 mă aflam în autocarul de Voineasa, fiind participant la o excursie organizată de Claudiu Stănescu pentru angajații IMGB. Eu făcusem stagiatura ca inginer la UE Ciunget, peste versant de Voineasa, și venisem să revăd locurile după mai bine de 8 ani. Pentru că nu erau destui participanți pentru a umple autocarul, Claudiu a apelat la membrii clubului Floarea de Colț, al cărui membru era încă de la înființare. Claudiu, care era instructor de ghizi la BTT, l-a cunoscut pe Emilian Cristea cu mult înainte ca eu să fiu membru activ în club. În această excursie l-am cunoscut pe Teo Predescu, candidat la titlul de maestru al sportului în alpinism, și mulți alți membri ai clubului care veniseră pentru o escapadă de două zile la munte. Ei m-au convins să vin la munte cu trenul personal de duminică dimineața, la vagonul doi.

La prima ieșire mai serioasă, Valea Gălbinele, la o bifurcație pe Munticel, Titi Ruse, care era vicepreședinte la club (reședinte era Gheorghe Epuran), s-a așezat în intersecție și ne-a sortat, dreapta cei care mergeau pe vale și stânga cei care se duceau spre Poiana Coștilei, Pichetul Roșu, Poiana Izvoarelor, Gura Diham. Mie mi-a făcut semn să o iau spre poiană. Dezamăgit, m-am oprit în potecă și mă uitam la cei care erau acceptați pentru vale. Vasile Ciobăniță, vicepreședinte și el, văzându-mă dezamăgit, s-a oprit lângă mine și mi-a spus că, dacă vreau, pot să merg cu ei pe vale că are el grijă de mine. Nea Titi nu a fost foarte încântat dar Vasile i-a spus că m-a urmărit cum merg și crede că mă voi descurca. La refugiul Coștila am asistat la antrenamentele de cățărare pe peretele alăturat, am admirat valea Coștilei și priveliștea spre valea Prahovei. Am stat preț de 10-15 minute spre a ne odihni pentru că până aici nu ne oprisem decât la izvor pentru a lua apă.

La traversarea din valea Coștilei spre valea Gălbinele, de lângă crucea legionarilor, am înțepenit de frică. Cu această ocazie am văzut ce înseamnă spiritul de echipă. Alpiniștii mai vechi, care făceau și trasee artificiale, s-au plasat ca un cordon pe această traversare și ne dirijau mișcările explicându-ne cum să procedăm, cum să avem permanent 3 prize, cum să căutăm prizele și cum să le verificăm stabilitatea. Cu această ocazie am înțeles de ce Titi Ruse nu era de acord să ia pe oricine în ture pe văi alpine.

Am urmat traseul Hornul dintre Fire. La săritoarea-horn ni s-a explicat cum să executăm tehnica ramonaj și tehnica șpraiț. Toți cei care eram veniți pentru prima oară am fost asigurați cu coarda. Nu a fost lăsat nimeni în urmă, Vasile încheind întotdeauna plutonul. O parte ne-am abătut spre "Hotel" pentru pauza de masă. Am admirat peretele Gălbinelelor și coechipierii, care făceau și cățărare artificială, ne arătau traseele pe care le escaladaseră pe acest perete (în general trasee de grad 3-4 de dificultate și mai puține de grad 5). Ieșirea pe platou am făcut-o prin Valea Scorușilor. Înainte de a ajunge în Brâna Mare a Coștilei aproape că mi s-a făcut rău de oboseală, nu eram obișnuit cu un efort atât de susținut pentru o singură zi deși jucam tenis de câmp și eram destul de bine antrenat. O situație similară am pățit-o pe valea Colților, motiv pentru care am fost trimis la sală, pentru antrenamente cu Teo Predescu. De 3 ori pe săptămână făceam exerciții pentru degetele de la mâini și de la picioare cât și abdomene și genoflexiuni.

Vara am făcut tabără de cățărare la peretele din Vărărie și stăteam la schitul popilor de la Peștera. Pe vremea aceea era o singură anexă și o singură biserică din lemn. Camerele erau de 2-3 paturi, cu apă și grup sanitar în curte. În această tabără antrenamentul era foarte serios, manșe de cățărare, traversări laterale, tavane cât și rapeluri Dulfer.

Pe vremea aceea dispozitive de coborâre erau o raritate, amortizoare la cădere, iar hamurile, buclele și scărițele erau confecționate de noi. Cu timpul am învățat cum să facem cusăturile zigzagate cu ață de plastic, ca să nu se mai rupă atât de ușor. Carabinele erau de la pompieri, pitoanele erau făcute la fabrică, corzile cântăreau 5 kg fiecare. Întreg echipamentul cântărea între 25 și 30 kg și se împărțea între doi, trei coechipieri. Când am văzut pentru prima oară, în catalog, o carabină curbă din dural am crezut cu toții că era o fotografie îndoită și refotografiată. Dan Vasilescu ne-a explicat ulterior că în străinatate existau și carabiniere curbe care aveau rolul de a se răsuci în buclă astfel încât la șoc să nu fie suprasolicitată cheița.

Cea mai mare realizare a mea în cățărarea artificială a fost în masivul Postavaru, peretele Animalelor, respectiv Muchia Iepurașului, grad 5A, cap de coardă fiind Dinu Răducu, campion național la escaladă, vecin de bloc și coleg de serviciu cu mine la IMGB. Simultan cu noi, Teo Predescu si Adriana Savu (pe atunci începătoare ca și mine) erau pe Muchia Căprioarei. Cei doi lideri se conversau între ei relaxați iar noi secunzii abia dacă respiram. În Tavane erau prietenii noștrii Răzvan Petcu, Gheorghe Toma și încă o persoană. La prima lungime de coardă nu am fost atent și nu am văzut exact pe unde Dinu a facut o traversare laterală. Văzând unde era regruparea am pornit pe direct fără să mai ocolesc. Dinu mi-a atras atenția asupra unor smocuri de iarbă care, după părerea lui, nu erau foarte stabile. Am vrut să cobor cca 1,5 m și să fac traverarea laterală pe stâncă curată dar Dinu mi-a zis să vin direct că mă ține strâns și bine a făcut pentru că mușchiul pe care am pus piciorul a plecat cu totul. Am ajuns totuși ușor în regrupare dar am fost pedepsit. Două lungimi de coardă Dinu mă ținea atât de strâns că îmi dădea cu carabinele în barbă. I-am cerut iertare și l-am rugat să nu mă mai chinuiască. Mi-a atras atenția asupra unui punct dificil de traversare care făcut rotpunkt era de grad 6 după care se intra pe o față aproape verticală cu cca 100 m cădere liberă sub acea traversare și încă 30 m până la următoarea regrupare. Aici s-a întâmplat ceva neașteptat pentru mine, am trecut fără să mă țin de piton, deși Dinu mi-a precizat că este mult mai ușor să mă asigur de el, și, de emoție, am declanșat o secreție abundentă de adrenalină. Efectul imediat a fost că tot corpul tremura, picioarele îmi săltau în gaura din perete iar mâinle nu mai aveau siguranță la prindere. Am realizat pericolul și am început pur și simplu să alerg pe perete. Dinu trăgea coarda aproape continuu și la un moment dat a și strigat la mine să merg mai încet dar nu l-am ascultat. Când am ajuns în regrupare i-am povestit năzbâtia. M-a felicitat pentru rotpunkt și mi-a spus că am procedat bine că am venit rapid întrucât prin efort susținut se consumă adrenalina, în caz contrar riscam să cad pe peretele vertical datorită lipsei de control asupra mușchilor. La următoarea regrupare de pe o prispă într-un horn am deviat stânga și am ieșit prin traseul Muchea Căprioarei întrucât spre dreapta se trecea printr-un pasaj de grad 7 și Dinu a spus că nu este de nasul meu. Ne-am reîntâlnit cu Teo și Adriana lângă un fag de care Dinu și Teo făcuseră asigurarea cu ajutorul unei bucle.

Căpătând curaj, am mers la cățărare în Piatra Craiului la începutul unei luni de august. În spatele cantonului silvic din Plaiul Foii se întindea la acea vreme o mare de corturi (în jur de 200) din care cca 80 erau ale Florii de Colț. În fiecare an, toată luna august, aici era tabără de campare pentru munțomani. Izvorul cu apă de băut era lângă pârâu, ulterior a fost captat de către cei care au amenajat aici o căbănuță de vacanță, dar care ne lăsau să luăm și noi apă. Aprovizionarea se făcea de regulă de la canton cu excepția cazurilor în care mai era câte unul cu mașina și mai dădea câte o fugă până în Zarnești după hrană. De spălat toată lumea se spăla în râ. Cei mai puțin rușinoși erau nemții care intrau în pielea goală, băieți și fete în același timp. Nimeni nu se holba ca prostul la celălalt. Frumusețea tinereții trecea peste toate celelalte convenții sociale.

Foarte rar mai dădea iama și ursul și mai rupea câte un cort, mai fura câte o pâine sau câte o conservă pe care o strivea în dinți până ieșea toată zeama din ea. După ce capturau câte ceva, bietele animale fugeau, nu atacau pe nimeni și numai foamea disperată le determina să riște să intre printre corturi.

Aici, în Piatra Craiului, de ziua mea, am rămas blocați în perete neștiind traseul (Coarnele Caprei grad 4A). Eram patru echipe. Printre coechipieri erau Teo cu Adriana, Cristi, Tenzi, Laurențiu, Marius, eu, Ducu cu soția. Primele două echipe au trecut repede un diedru cu tavan la prima lungime de coardă, Marius a trecut cu greu motiv pentru care Ducu cu soția au renunțat și nu au mai intrat în traseu. La a patra lungime de coardă Adriana, aflând că nu avem harta traseului, ne-a strigat să o luăm prin dreapta la o bifurcație, dar drepta însemna de fapt stânga conform convenției atunci când ești în urcare. Ca atare Marius a intrat greșit pe un horn pământos, friabil, cu un singur piton, iar după două ore ne-a anunțat că renunță așa că l-am coborât salam. Teo, ajuns în creastă, a venit pe o muchie în lateral și a strigat la noi că nu mai avem timp să urcăm și ne-a recomandat să coborâm în rapel. Vestea a venit ca un trăznet, cei doi coechipieri cu care eram s-au blocat în așa hal că nu mai știau să pregătească nici măcar rapelul. Aveau și de ce să se teamă pentru că nu totdeauna poți face rapel pe un traseu de cățărare sinuos. Poți foarte bine să nimerești într-o zonă unde nu ai pe ce să te oprești și rămâi atârnat în coardă. Am avut noroc chior și am ajuns la baza traseului, în Padina lui Călineț, pe la ora 21. Pe întuneric ne-am strâns echipamentul și am început să coborâm pe vale fără lanterne și cu luna acoperită de nori. Coborârea a fost în pasul piticului și am făcut două săritori pe pipăite, am ocolit hornul de pe partea dreaptă a văii și am ajuns la baza scării de fier. Când Marius a căutat prima treapă de sus a scării nu a mai găsit-o. Abia a putut să treacă și a trebuit să ne întindă mâna ca să depășim obstacolul. Aveam să aflăm a doua zi că o dată cu noi o echipă care a urcat pe vale a avut un accidentat la o săritoare și că salvamontul, asigurând achia de scară, aceasta s-a rupt și accidentatul și salvamontistul au mai făcut fiecare încă o fractură. Am ajuns la ora 22 seara la Refugiul Speranțelor (eu nu am prins refugiul din lemn care arsese cu câțiva ani înainte). Niște ardeleni care erau în refugiu s-au speriat de noi când ne-au văzut dar după ce s-au lămurit ne-au omenit cu o pâine și ceva slănină. Am dormit, cu ce aveam pe noi (tricouri subțiri de vară și hanorac din foaie de cort), cum am putut, pe patul de tablă pe care am pus niște ziare că alceva nu aveam. A doua zi am coborât în tabără. Prietenii erau deja pregătiți să vină după noi să ne scoată din perete. Am luat o ladă de vin (cred că Jidvei) și ne-am pus pe mâncat și băut că doar era ziua mea de naștere. La întoarcere ni s-au alăturat și prietenii care au facut o tură mai scurtă știind că aveau de sărbătorit. Acest incident avea să mă determine să renunț la cățărarea artificială. Un motiv suplimentar a fost și lipsa de bani și de echipamente corespunzătoare.

Am început să merg pe văi alpine cu Vasile Ciobăniță, Mircea Dănescu, Nae Popescu, Luțic Dorel și mulți alții. În general turele erau aglomerate având mai mult de 20 de persoane. Nu se realiza o selecție mai severă așa cum impunea Titi Ruse ceea ce la o tură pe valea Țapului avea să ne coste câteva capete sparte. Atunci am fost cca 60 de persoane. Sigur, Vasile care era acum președinte la club, se baza pe numărul mare de buni cățărători care îl insoțeau, cca 10 persoane și mai ales pe faptul că toți, absolut toți, aveau la activ mai multe văi alpine similare făcute în același an. Vasile ne-a separat în trei echipe, eu, Mircea, Nae și Luțic am tras după noi echipa din față, cam 20 persoane. Ahmed, Mitu Dumitrescu, Arghiriade și Munteanu au preluat echipa din mijloc iar Vasile a rămas cu ultima echipă, adunând tot ce rămânea în urmă. Am coborât cu toții pe valea Priponului și am prins trenul de ora 7. Și acum mă minunez cum de am reușit această performanță.

Iată de ce în 1990, o dată cu rescrierea statutului clubului, acțiune care mi-a revenit mie și lui Gheorghe Nistoroiu, am impus ture de maxim 10 persoane cu doi cunoscători foarte buni ai traseului care se efectua. Motivul era evident determinat de faptul că riscul de a avea accident creștea cu numărul participanților, apoi trebuia să asiguri mult prea mulți oameni la săritori și fie înghețai stând lipit de stâncă într-o poziție cât mai joasă, fie te dureau mâinile de cât trăgeai de cordelină.

Muntele te iartă de câteva ori, dar nu la nesfârșit. Într-una din ture, pe Albișoara Turnurilor, conduceam eu cu Mircea Dănescu. În Valea Albă, La Verdeață, am întâlnit o persoană bine echipată care ne povestea că a mai fost cu Vasile Ciobăniță în ture și care ne-a rugat să îl luăm cu noi. Am făcut marea greșeală să îl credem pe cuvânt. La prima săritoare care era friabilă s-a blocat. Noi toți ceilați trecuserăm fără probleme. S-a pus problema ce facem cu neavenitul. Eu, ca un însemnat de soartă, am decis sa-l luăm, având în cap principiul "este loc sub soare pentru toată lumea" contrar celorlalți care nu erau de acord. Eu mi-am asumat răspunderea de a-l duce până îl scot din traseul nemarcat. Mircea i-a aruncat cordelina și l-a ajutat să treacă. Apoi eu i-am pus scăriță la fiecare săritoare sau l-am asigurat cu cordelina. La 100 de metri de Turnuri, pe o pajiște foarte înclinată, o fată de 17 ani care era cu noi a stat prea mult pe o priză instabilă. Am apucat să strig la ea să plece, ceea ce a făcut dar în același timp a dizlocat priza care era cât o chiuvetă. Nu am putut să o opresc, abia dacă m-am putut feri din calea ei. Am strigat la cei din vale "piatră..." și am cerut să fugă spre stânga la adăpost. O singură persoană nu s-a ferit, considerând că "piatra" nu înseamnă stâncă și nici măcar bolovan. Neavenitul a fost aruncat trei metri și a intrat în comă profundă. Am cerut regrupare pentru salvare. Cand l-am văzut am crezut că este mort. O fată dintre participanți era studentă la medicină și am rugat-o să vadă dacă amărâtul mai trăiește. Am rămas pe loc cca. 30 minute să vedem dacă își revine. Spre norocul nostru și-a revenit, dar avea coastele rupte din izbitură. Aveam la mine morfină și i-am dat jumătate de pastilă, apoi l-am legat cu cordelina de partea superioară a toracelui, o persoană îl asigura și alta îl rezema din imediata apropiere. Când am ajuns la intrarea în Brâul Portiței am dat drumul restului echipei și am rămas numai eu cu el. Am prins ultimul tren de ora 21 spre București. La ora 2 noaptea eram la Spitalul de Urgență Floreasca. La 3:50 am ajuns acasă, iar la 6 m-am sculat să plec la serviciu. Atunci nu exista sămbătă liberă. Turele la munte aveau loc numai duminica și numai în mod excepțional și sâmbăta.

Pentru că m-am îndrăgostit de o fată care schia, a trebuit să învăț acest sport. Cel care m-a învățat era un coleg de la IMGB, Mircea Răican, cel care apoi avea să fie liderul echipei de competiție la schi pentru clubul Floarea de Colț. Cu ajutorul lui Claudiu Stănescu am închiriat cabana Brădet de la Sinaia și am organizat, pentru Floarea de Colț, 10 ani la rând, câte două tabere de schi pe iarnă. Condițiile erau foarte bune, aveam căldură, apă caldă și rece în grupurile sanitare iar la parterul cabanei puteam servi mâncare caldă de o calitate de excepție, bucătăreasa fiind o ardeleancă foarte pricepută. Prețul pentru cazare era de 30 lei pe noapte (ca referință, un salariu de inginer era în jur de 3.300 lei).

Taberele de schi erau o continuare a tradiției clubului, care anterior organiza taberele, prin grija lui Gh. Epuran, la IEFS în Parâng, unde am fost și eu de câteva ori ori. Aici, în Parâng, cazarea era foarte ieftină, 10 lei pe noapte, 8 în cameră în paturi suprapuse. Încălzirea era cu radiatoare pe care ni le aduceam de acasă. Ne înveleam cu o pătură peste sacul de dormit propriu. Hrană obțineam, contra cost, numai la prânz, dar era foarte neconsistentă pentru persoane care făceau un efort susținut la schi. Din acest motiv, ne aduceam cu noi de acasa ce puteam.

Echipa de schi a clubului era condusă de Nicolae Rădulescu Dobrogea care realiza și ieșirile cu autocarul la schi, pe valea Prahovei. Din ea făceau parte: Nelu Dachin și viitoarea soție a lui, Frunză Doina Ioana (zisă Crenguța), Ioana Cartian și Mircea Răican. Cu ei am coborât pe schiuri pe Valea Alba și pe Valea Morarului. În mod curent schiam pe Carp, pe Papagal și Târle. Cu toții am învățat pe alții să schieze, un număr impresionant de persoane (numai eu am învățat cel puțin 30 de persoane). Numai cine nu a vrut nu a învățat să schieze la club în acea perioadă.

În taberele de schi pe care le organizam am fost ajutat în mod deosebit de Vali Dragu, un foarte bun camarad și om de nădejde la nevoie. Organizarea unei tabere ridica probleme deosebite pentru că întotdeauna apăreau situații dificile: fie picau nepoftiți care erau în înțelegere cu unii din participanți, fie se trezeau unii că au coborât prea târziu în Sinaia și nu mai au cu ce să se întoarcă, fie își mai rupea câte cineva piciorul, fie se îmbăta cabanierul și ne făcea zile fripte și multe altele.

După 1990 nimeni nu a mai organizat vreo tabără de schi la club, fiecare pleca pe cont propriu sau în grupuri mici, mai ales în afara țării. Trebuie să recunosc că după ce am văzut condițiile din alte țări mi-a fost foarte greu să mai accept să mai schiez în România. Spre exemplu, în acea perioadă a anilor 1980-1990, la noi nu existau ratracuri și pârtia fie era cu gâlme care ajungeau și la jumătate de metru, fie avea pietre și gheață la suprafață, pietre care făceau praf schiurile într-o singură coborâre. Schiurile erau drepte (neprofilate) și cu lungimi cuprinse între 1,90 m și 2,10 m (20-30 cm deasupra capului). Printre gâlme era un adevărat delir să te miști. Cristianele erau pe atunci de mai multe feluri: în contra pantă, prin amortizare, prin săritură, prin derapare, etc. Acum, cu schiurile "carv" scurte e suficient să înclini genunchii și ai virat în direcția dorită. Clăparii au apărut pe piață în 1985. Planșe au apărut după anii 1990. Prima dată am schiat cu bocanci militari, cu schiuri Reghin și legături Mesta (care îți jucau feste). Costumul de schi era din fâș matlasat ceea ce facea ca la o cădere pe valea Carp să nu te mai poți opri decât dacă se schimba panta, adică după 40-50 m. După o astfel de cădere nu mai reușeai să scoți zăpada din ochi decât prin raclare cu unghiile.

Prin anii 1980, la noi în țară, nu existau decât două tipuri de corturi: cele militare, în care puteai să stai în picioare, prin care nu intra apa, dar care erau foarte grele, cca. 8 kg, și corturile Cerna, în două ape, pentru două persoane, cam 3,5 kg, cu o foaie de supracort prea scurtă asfel încât, dacă te prindea o ploaie mai puternică, stropii reculau din pământ pe pânza interioară și stropeau toale lucrurile din cort.

Cel puțin odată pe an se țineau la club lecții cu privire la modul de îmbrăcare, modul de hrănire (calorii pe tipuri de alimente), modul de asigurare (noduri pentru corzi, semicorzi și cordeline), modul de distribuire a încărcăturii în rucsac, orientare pe hartă cu busola, etc. O dată pe an se făcea antrenament pentru începători pe firul văii Cerbului pentru deprinderea modului de cățărare pe stâncă. O dată pe an se făcea antrenament de cădere în piolet pe zăpadă, de regulă în Valea Albă unde se stătea la refugiu (în prezent acesta nu mai există). Urcarea pe văi pe timp de iarnă se făcea numai legați în coardă la distanțe fixe.

Pentru mine, participarea la Clubul Floarea de Colț a fost o școală a muntelui, a curajului, a determinării, a camaraderiei între coechipieri. Acest lucru nu se poate uita.

Dan Viorel Popa, aprilie 2022