Pentru wk-ul combinat cu 1 iunie pare că prognoza meteo pentru zona de sud, mai puţin înaltă, este mai favorabilă aşa că ne hotărâm să pornim spre Herculane. Zona munţilor Cernei-Mehedinţi, chiar dacă nu foarte înaltă, oferă o bogăţie de trasee prin locuri pitoreşti.
Pini negri de Banat (Cheile Ţesnei)
După drumul spre Herculane sâmbătă avem doar dup-amiaza disponibilă pentru o plimbare. Urcuşul spre Ineleţ, unul din cătunele (relativ) izolate din zonă, pare tocmai potrivit pentru câteva ore de relaxare. Traseul e marcat cu triunghi roşu, are o diferenţă de nivel de cca 500 m şi este uşor accesibil.
Traversăm Cerna pe puntea suspendată de la km 25 (DN67D). Prin pădure e răcoare dar în poienile însorite e destul de cald ca să fim atenţi pe unde călcăm chiar dacă viperele preferă mai degrabă stâncile încălzite. Urcăm agale şi ne răcorim cu câteva frăguţe apetisante neobservate de turiştii dinaintea noastră. În 15 min ajungem la Scara de Lemn ("La Cârlige"), primul punct de atracţie al traseului, 4 segmente de scară de lemn fixată în piatră care se întind pe cca 100 m peste peretele abrupt de calcar, singura cale de acces în sus. După scară ne salutăm cu nişte cai şi curând pădurea se termină. Perspectiva asupra văii Cernei se deschide treptat, în amonte până către munţii Godeanu. În faţă (vest), creasta munţilor Cernei cu vf. Vlaşcu Mic şi Vlaşcu Mare mai are încă o dungă subţire de zăpadă iar vis-a-vis (est), dincolo de valea Cernei, munţii Mehedinţi se înalţă din pădurea de fag cu pereţi de calcar aproape verticali care ascund poienile largi ale Crovurilor (ceea ce ne propunem pentru a doua zi). În 45 min suntem la biserica (şi cimitirul) din Ineleţ (Scărişoara).
Poteca ne conduce mai departe spre sud până la şcoală. Mare adunare mare, câţiva voluntari au adus haine pentru oameni aşa că scăpăm uşor şi noi de cele câteva kg de zahăr şi făină din rucsac. Urmează câteva case izolate ale cătunului, poieni frumoase şi aceeaşi linişte întreruptă doar de cântecul păsărilor. Întâlnim punctul galben la o casă cu o pajişte plină de flori şi coborâm înapoi către valea Cernei. Ogaşul Ineleţ (dacă este locul pe care-l bănuim) nu are apă dar pereţii verticali sunt impresionanţi. Traversăm iar Cerna la Puntea lui Stoian (cca 2.5 km de punctul de plecare) şi revenim la maşină pe şosea apoi ne retragem în aval să punem cortul în poiana de lângă pensiunea Dumbrava.
Mai multe imagini aici: photos.app.goo.gl/rDdM2MnR9BZzsp998
Pentru duminică alegem un traseu în zona munţilor Mehedinţi, pentru zona poate cea mai cunoscută a lor, crovurile. Facem autostopul şi avem noroc cu o maşină care ne duce în amonte pe valea Cernei până la punctul numit Piatra Puşcată (cca 8 km pe şosea), unde Tâmna se varsă în Cerna. Panoul indicator ne informează că drumeţia peste munte, înapoi la punctul de plecare, durează cca 9 ore, ceea ce se va dovedi adevărat. Urcăm prin pădurea răcoroasă şi până în prima poiană întâlnim 2 izvoare (după care nu mai găsim apă până dup-amiaza târziu). Înainte de Cheile Tâmnei un loc de belvedere ne permite să vedem vis-a-vis munţii Cernei şi casele izolate ale cătunelor (inclusiv Ineleţul vizitat ieri dup-amiază). Cheile propriu-zise sunt de fapt un vâlcel cu grohotiş, fără apă, străjuit de pereţi înalţi, aproape verticali.
Încă vreo 2 poieni mai largi dar pietrose şi intrăm în Crovul Mare, o căldare largă (dolină), cu iarbă frumoasă, înconjurată de pereţi de calcar. Ne abatem spre sud prin Poienile de Sus, bănuind oarecum direcţia de mers când pe iarbă, când printre lapiezuri (marcajul cu punct galben este destul de rar). La ieşirea din Poienile Porcului ne alipim temporar de un grup mai numeros din motive de câini :-) Cerul e acoperit iar soarele se-arată de-abia când coborâm spre Crovul Medved (cea mai mare dolină din ţară la 980 m altitudine) unde-şi fac veacul nişte cai. Îl părăsim urcând printr-un labirint de lapiezuri punctat de pâlcuri de flori galbene iar în zona Ploştinioare ne abatem către culmea din dreapta dincolo de care se deschide valea Cernei. Abruptul de calcar e punctat ici-colo de siluetele îndrăzneţe ale pinilor negri care par că sfidează gravitaţia.
Revenim în potecă şi urcăm către vf. Pietrele Albe de unde putem admira crovurile, creasta Munţilor Cernei (spre vest) care face legătura cu Godeanu (spre nord-vest) şi creasta împădurită a munţilor Mehedinţi (pe care dealtfel ne aflăm), la est de crovuri. Mergem mai departe pe creastă (bandă roşie, marcaj vechi, alături de punctul galben, refăcut recent), curând doar prin pădure şi după un coborâş luuung ajungem în Poiana Ţesnei. După o pauză la soare coborâm pe lângă pârâu, printre fagi bătrâni, trecem de Moara Dracului şi străbatem Cheile Ţesnei, cum ne conduce poteca bine bătută, cu ochii când la cascadele de la picioarele noastre, când la pinii negri suspendaţi pe înălţimi. O ultimă pauză la punctul de belvedere de la intrarea în chei şi revenim la cort pentru programul de seară :-)
Mai multe imagini aici: photos.app.goo.gl/bjQt47hXCibbw1Yi8
Luni ne propunem o drumeţie pe malul drept al Cernei prin locuri pitoreşti cu nume de poveste. Traversăm Cerna la Podul Ţesnei (vis-a-vis de poiana Dumbrava) şi urcăm prin pădurea deasă ghidaţi (pentru început) de un marcaj tricolor: roşu, galben şi albastru :-) La prima casă întâlnită facem un scurt popas la izvor. Câinii se aud iar lătrând, semn că alţi turişti se apropie. Feţe cunoscute… cel puţin una. Aflăm de la Mihaela că avem aceeaşi destinaţie (dacă ploaia anunţată ne va permite să ne încadrăm în program).
Curând ajungem la mica biserică din Dobraia şi colegii de drum propun să continuăm pe punct roşu prin Bedina. Locurile sunt minunate, poieni verzi şi grădini îngrijite, ici-colo câte-o casă, fâneţe pline de flori, totul dominat de o piramidă de calcar care se înalţă deasupra văii şi luceşte (deocamdată) în soare. Din Poiana Lungă suntem, oficial, pe creasta munţilor Cernei (bandă roşie). Urcăm spre vf. Biliana privind împrejur culmile împădurite şi poienile însorite, atenţi însă şi la norii negri care, nu departe de noi, ici-colo încep să se scuture. Continuăm spre zona cea mai spectaculoasă a drumului, urcuşul spre vf. Zascol, ultima porţiune cu aspect de custură, cu expunere mare dar rocă sănătoasă (de altfel pitonată până la destinaţie). Ideea să o parcurgem în urcare, având şi soarele în spate (pentru poze) a fost minunată.
Soarele însă pierde bătălia cu norii, din păcate nu putem zăbovi dar dăm o fugă, dus-întors, şi pe vf. Arjana, din păcate recent pradă flăcărilor (probabil de la descărcări electrice). Asta ne reaminteşte să ne grăbim chiar dacă am depăşit zona unde nu doreşti să te prindă o furtună de vară. Spre sud o perdea de ploaie înaintează încet dar sigur către noi deşi în partea cealaltă se văd depresiuni însorite (încă). În şaua Prislop facem totuşi o pauză de masă, apoi părăsim traseul de creastă şi revenim pe punctul galben spre Dobraia. Intrăm în pădure şi începe ploaia. Din fericire copacii ne feresc de grindină dar oricum ne echipăm corespunzător. În reprize mai înverşunate sau mai liniştite ploaia ne însoţeşte cam o oră jumate până la şcoala din Dobraia. Imediat ajungem la biserică şi revenim în valea Cernei pe-acelaşi drum de dimineaţă.
Mai multe imagini aici: photos.app.goo.gl/Th5ozs5n33JsNgF19
Marius & Moniq, mai 2021
