Vârful Negoiu, cu cei 2.535 m ai săi, este al doilea vârf ca înălţime din masivul Făgăraş şi din Carpaţii României, după Moldoveanu care se înalţă cu 13 m mai sus. Prezenţa şoselei Transfăgărăşan face ca vârful să fie uşor accesibil din est de la Piscu Negru sau Bâlea. Dinspre vest se poate aborda într-o drumeţie de o zi pornind de la cabana Negoiu (vezi aici).
Vârful Negoiu
Varianta aleasă de noi porneşte de la Piscu Negru. Poteca marcată cu triunghi albastru urcă până la refugiul şi lacul Călţun. Drumul este comun pentru început cu poteca spre căldarea Paltinu (punct albastru).
Albia mutilată de lucrările pentru micro-hidrocentrale a pârâului Capra este acum plină de apă (ca în vremurile bune) de la ploile recente şi zăpada care persistă la înălţime. După un scurt urcuş prin răcoarea pădurii traversăm pârâul Paltinul (Căprioara), afluent al Caprei. Buştenii podeţului nu s-au uscat după ploaia torenţială din noaptea trecută aşa că trecem cu mare grijă; o baie în apa rece învolburată nu e chiar ceea ce ne dorim.
Ieşim într-o poiană largă, însorită de unde ni se dezvăluie, maiestuos, vârful Lăiţel. Pare aproape dar sunt ore bune de mers până în creastă. Piciorul care coboară din vârf separă căldarea Călţunului (stânga) de căldarea Paltinului (dreapta).
Curând trebuie să traversăm pârâul Paltinul. Un podeţ nou (puţin mai jos de locul unde poteca marcată traversează apa) e bine-venit, apa fiind mare acum. Ne abatem către căldarea Călţunului într-un urcuş istovitor pe o pantă cu jnepeni şi o căldură de cuptor. La cca 1.500 m, în marea de vegetaţie, cele două poteci se separă: triunghi albastru spre Călţun şi punct albastru spre Paltinu.
Pârâul Călţunului se aruncă la vale în cascade spectaculoase şi-l traversăm cu atenţie. Pe măsură ce urcăm soarele este învins treptat de nori aşa că ne răcorim... din ce în ce mai mult, mai ales că începe să se simtă şi vântul. După cca 2:45 ore de la Piscu Negru, Călţunul ne întâmpină cu vânt puternic şi ceaţă :-) Nu e prima oară când avem parte de o astfel de primire aşa că nu punem la suflet :-)
Refugiul vechi de pe malul lacului pare trist, împovărat de trecerea anilor. Ne-a fost prieten bun în câteva ocazii (vezi aici). Acum însă ne îndreaptăm către refugiul nou. Alura sa de OZN e un pic ciudată la prima vedere dar înţelegem utilitatea turnului central. Are rolul de luminator şi la vremea solstiţiului de vară ne-am bucurat de lumină naturală până seara târziu. În plus, asigură accesul printr-o trapă rotundă pe timp de iarnă când refugiul poate fi blocat de zăpadă. E facut din lemn solid, acoperit complet cu tablă, spaţios, curat, încăpător, cu un panou solar care alimentează o lumină de veghe şi, foarte important, uşă care se închide bine :-)
Refugiul Călţun
Nu e prea târziu să fi mers pe Negoiu dar vremea nu e de partea noastră. Mizăm pe ziua următoare când prognoza este mai bună. Facem o plimbare de după-amiază pe Lăiţel. Pentru început norul se ridică, încurajator, de pe munte, aşa că ne relaxăm privind cetatea de piatră a muntelui în zona Lespezi-Călţun-Dracului-Negoiu. Până ajungem sus însă ceaţa ne învăluie. Parcă am mai văzut filmul ăsta :-)
Vântul prinde putere şi aduce din vale, din sud, ceaţă şi umezeală aşa că nu stăm prea mult. Ne întoarcem la refugiu şi ne pregătim pentru o seară lungă. E devreme dar afară nu e nimic de văzut şi nici de auzit... afară de vântul care suflă neobosit şi refugiul care geme din toate încheieturile. Nu prea e loc de dormit decât puţin, către dimineaţă, când rafalele se mai potolesc dar nu opresc complet.
Dimineaţa cerul e senin, ceaţa s-a spulberat dar vântul încă nu s-a potolit. Fără nori răsăritul nu e prea spectaculos dpdv fotografic dar nu le poţi avea pe toate... Plecăm devreme să profităm de vremea bună care se anunţă. Coborâm la lac pe poteca de creastă (bandă roşie), îl ocolim şi urcăm în Portiţa Negoiului. Vârful ni se dezvăluie acum în întreaga lui măreţie luminat de soarele dimineţii. Zona cuprinsă între Lespezi-Călţun şi Negoiu pare de netrecut dar la o privire atentă strungile adânci care întrerup creasta lasă să se întrevadă posibilităţi de înaintare.
Strunga Doamnei aproape că nu se vede din unghiul ăsta. Strunga Dracului pare neprietenoasă de la distanţă, acoperită complet cu zăpadă. Poteca spre Strunga Ciobanului (cruce roşie) este şi ea acoperită cu zăpadă, ca aproape întreaga căldare de sub vârf.
Varianta câştigătoare este, evident, Strunga Doamnei dar până la ea trebuie să traversăm câteva limbi mari de zăpadă. Vântul a şters aproape complet urmele celor din zilele precedente iar zăpada este destul de tare. "Colţarii de vară" sunt bine-veniţi şi fără bocancii solizi, de iarnă, îţi dau mai multă siguranţă pe panta înclinată de zăpadă aproape îngheţată.
La intrarea în strungă persistă o limbă de zăpadă care acoperă şi lanţul dar jumătatea de sus este curată. În partea cealaltă însă parcă e un alt anotimp. Feţele sudice sunt uscate. Ocolim piciorul care se lasă din vârful Dracului aşa cum ne conduce poteca (bandă galbenă). Creasta vestică a Făgăraşului devine tot mai vizibilă pe măsură ce urcăm către Strunga Dracului.
Faţa vestică a piciorului de munte, mai umbrită, ascunde alte câteva zone cu zăpadă pe care le traversăm cu atenţie. O dată ce ieşim în creastă (bandă roşie) poteca este din nou uscată dar vântul ne ia în primire şi nu ne iartă cât timp urcăm spre Negoiu... şi nici acolo... Nu găsim un loc adăpostit de vânt aşa că nu risc ca aparatul să-şi ia zborul pentru poza de grup de pe vârf :-)
Creasta vestică a Făgăraşului
Spre vest privirea ajunge nestingherită din vârf în vârf până dincolo de Şerbota - Scara - Ciortea - Budislavu - Suru. Căldările de sub vârfuri se arcuiesc în forme aparent domoale şi prietenoase spre sud dar abrupte şi mai sălbatice spre nord, ca-n tot Făgăraşul. Spre est, contre-jour, doar siluete întunecate dar recunoaştem vârfurile familiare Lăiţel - Lăiţa - Paltinul - Buteanu - Capra - Arpaşu - Podragu - Viştea - Moldoveanu şi chiar mai departe până către Urlea. Spre nord Ţara Făgăraşului pare aproape să o atingi cu mâna dar spre sud muntele coboară în culmi lungi de zeci de km. Departe, lacul Vidraru sclipeşte molcom în lumina soarelui.
Dacă vântul ne-ar fi lăsat, am fi zăbovit mai mult. Ne încărcăm cât putem cu energia înălţimilor şi ne pregătim de întoarcere pe acelaşi drum. Era de preferat un circuit, cum am făcut în alte dăţi, dar ar fi prea mult de mărşăluit prin zăpada din căldarea de sub Negoiu. Rămâne pe altă dată, muntele nu pleacă nicăieri. Îi suntem recunoscători pentru frumuseţea împărtăşită şi ne întoarcem acasă mai bogaţi cu o experienţă la munte.
Mai multe imagini aici: https://goo.gl/photos/ZELnmD3FNWKxbzYD8
Marius, iunie 2016
