Expeditia Aconcagua 2009
Totul a inceput intr-o seara de octombrie. Era seara, i-am culcat pe gemenii mei si mi-am verificat emailurile. Unul din ele era de la Calin din Chicago care imi trimise-se un alt email de la un amic din Romania care il invita la o expeditie in Aconcagua. Prima data nu prea i-am dat atentie dar a doua zi m-am gindit mai mult si am cerut detalii de la Calin. Expeditia romaneasca era organizata de Clubul Montan Altitudine, Calin il stia f bine pe unul dintre ei care era chiar doctor
ca el… si acelasi nume, tot Calin. Apoi m-am gindit ce urma sa fie acasa daca as pleca 3 saptamini si daca eram pregatit pt asa expeditie. Pina la urma s-au legat lucrurile: tatal Mariei a venit la noi citeva luni in perioada iernii, eu eram destul de pregatit fizic ca arbitram meciuri de fotbal in fiecare seara si cu putin mai multa pregatire ar fi fost ok. In cele din urma am primit programul expeditiei romanilor de la Clubul Montan Altitudine si am stabilit programul comun prin Calin, doctoral expeditiei lor. Noi am hotarit sa ajungem pe munte inaintea lor cu citeva zile deoarece ei urmau sa faca si un Vulcan in Chile deci ar fi fost mult mai bine aclimatizati decit noi.
A mai fost un pas important inaintea plecarii, ca in ziua stabilita sa luam biletele de avion au dat afara de la mine de la servici dar din fericire nu m-a afectat si pe mine. In perioada de dinaintea plecarii, Calin, prietenul meu, i-a ajutat pe cei din expeditie cu doua corturi North Face cumparate de aici din SUA pe care le-a trimis in Santiago. Tot timpul am tinut legatura cu ceilalti membri ai expeditiei romane. La un moment dat, incepind cu data de Dec 17 nu am mai primit nimic de la ei dar era normal ca se apropiau de vulcanul Ojos del Salado din nordul Chile.
Noi doi am zburat din SUA chiar in ziua Craciunului ca erau biletele mai ieftine iar Calin a folosit niste aranjamente la zbor, cu care a salvat multi bani. Astfel, m-a ajutat si pe mine financiar la zborul meu cum de altfel a facut-o tot timpul la expeditiile facute impreuna in America (Mt Rainier si Mt Whitney). Multumesc inca o data Caline.
Care a fost pregatirea noastra pt expeditie? Eu am alergat f mult la meciurile zilnice de fotbal plus alte alergari in zilele de pauza. Am incercat sa ma obisuiesc la o capacitate de efort f mare ca sa fac fata deficitului de altitudine de unde plecam… adica Orlando, Florida 35 m altitudine. Calin a facut citeva iesiri pe munte vara si toamna, chiar urcind de citeva ori niste virfuri de 4000m. Totodata a alergat in zapada si frig ca sa isi mentina conditia fizica.
December 25 – Plecat seara din SUA, eu Miami – Buenos Aires, Calin – Chicago – Atlanta – Buenos Aires.
December 26 – Dimineata ne-am intilnit in Buenos Aires aterizind la 15 min unul de altul. Am schimbat aeroportul ca urma sa luam un zbor local pt Mendoza. Aici aveam dreptul doar la 15 kg de persoana iar noi aveam peste 40kg fiecare din noi. Nu ne-au taxat nimic dar eram pregatiti sa platim peste $50. La prinz am ajuns in Mendoza, ne-am cazat la hotelul la care aranjasem de acasa prin Internet. Am aflat ca nu putem lua vizele de virf decit a doua zi ceea ce ne-a rupt din aripi… insemna o zi pierduta din aclimatizare. Am facut cumparaturile de mincare (doar pt noi doi deoarece nu mai primisem nici o informatie de la expeditia romaneasca) si altele care lipseau plus am aranjat cu o agentie sa ne duca din bagaje la tabara de baza cu magarii. In continuare relatez pe zile si dupa cum o sa se vada, nu am avut nici o zi de pauza.
December 27 – Dimineata am luat vizele de urcare munte, (aproape $500 de persoana sa poti urca pe virf) apoi autobuzul spre intrarea in parc, Puente del Inca. (2750m). Seara la hotel am facut cunostinta cu o echipa canadiana care isi planificasera mai bine de 3 saptamini pt munte. Intre timp aflasem ca majoritatea alpinistilor apelau la o agentie care te ajuta f mult (carau bagaje, pregateau mincare si te hraneau in cort special de masa, asistenta de ghizi tot timpul, adica tot ce aveai nevoie ca sa iti faca viata usoara… totul costa de persoana aproape $4000) Aceasta a fost ultima zi din an cind am facut dus, barbierit si spalat cu apa calda pe 2008.
December 28 – Intrat in parcul national si ne-a luat aproape 4 ore sa ajungem in tabara intermediara Confluencia (3400m). Am avut la noi un cort, sacii de dormit, izoprenele, ceva mincare pt doua zile si haine usoare ca era cald. Aici am vorbit cu o expeditie de "olimpici" din Brazilia.
December 29 – Mers aproape 8 ore pina in tabara de baza, Plaza de Mulas. (4350m) Trebuie mentionat ca in aceste doua zile am marsaluit aproape 40km pe valea Horcones, printre bolovani si pietris. Am ajuns seara (soarele apune la 9.30pm) destul de obositi si cu umerii frinti. Ne-am pus amindoua corturile la agentia care ne-a adus bagajul si care ne-a oferit tot timpul apa de ghetar si access la WC lor la tabara de baza.
December 30 – Urcat pina la Camp 1, Plaza Canada (4950m) fara bagaje, doar de aclimatizare. Am simtit oarecum aerul rarefiat la aceasta altitudine si ne-am intors bucurosi jos la tabara de baza. In tot acest timp nu am mai primit nimic de la Clubul Montan Altitudine si chiar ne ingrijoram f mult. Verificam emailurile zilnic si f surprinsi constatam ca deocamdata eram singurii romani pe munte. La un moment dat ne-am gindit ca or fi sosit dar nu au mai dat de veste asa ca am intrebat la politia locala daca mai sunt si alti romani. Asa am descoperit ca mai erau 3 romani, doi baieti si o fata, veniti cu o agentie, toti avocati si care tocmai erau pe munte. (toti din Bucuresti) Am vorbit cu fata intr-o seara si apoi am aflat de la politia locala ca baietii au facut virful.
December 31 – Am urcat din nou la Camp 1 unde am lasat un cort, ceva mincare si am coborit la baza dormind in celalalt cort. Noaptea care a urmat a fost f linistita (revelion???) si am putut dormi amindoi f bine. Calin mi-a dat un ghiont la 12 noaptea sa aud si eu niste artificii dar m-am intors imediat pe partea cealalta si am continuat somnul.
January 1 – Am platit un porter sa ne duca sacii de dormit, mincare, echipament in Camp 2 iar noi urmam sa luam cortul din camp 1 si sa ajungem direct la Camp 2. Dimineata, inainte de plecare, am verificat iarasi email-urile si inca o data nimic de la expeditia Altitudine. Asta ne-a decis sa eliminam definitiv varianta urcarii impreuna a virfului asa cum planuisem de acasa. Daca mai asteptam mult riscam sa pierdem si avionul de intoarcere la care nu se mai putea schimba nimic. De fapt, decizia a fost f importanta ca a trebuit sa stabilim cite kilograme punem la porter. Oricum, vremea era buna iar noi ne simteam destul de bine si in forma (asa cum te poti simti la 5000m).
Deci am plecat amindoi spre Nido de Condores (5400m) unde de fapt am si ajuns spre seara; pe drum, lui Calin i-au crapat bocancii de plastic Koflach, probabil de la frig si virsta bocancilor, ceea ce ne-a facut sa coborim la tabara de baza in ziua urmatoare. Singura sursa de apa de la tabara de baza in sus, e zapada topita. Frigul e destul de intepator iar vintul face temperatura sa scada sub -20C, chiar –40C pe virf.
January 2 – Am coborit la tabara de baza unde Calin si-a inchiriat o pereche de bocanci de la un porter. In restul zilei ne-am conversat cu altii de prin tabara ca nu puteam sta izolati de restul lumii. De fapt, nu eram chiar singuri, ne mai imprietenisem cu o expeditie engleza de vreo 9 oameni in care conducatoarea facuse Everestul si ii lipsea doar Aconcagua din palmares. Il incercase de doua ori dar fara success. Bineinteles ca erau organizati si condusi de o agentie locala. Apoi, am mai cunoscut o echipa de croati, 3 alpiniste si 3 alpinisti (un tata cu baietii lui), f bine antrenati si care mergeau dupa o schema f bine planuita de acasa pe 3 cicluri.
January 3 – Am urcat la Camp 2 unde lasasem cortul si am cam suferit pe drum de foame ca nu prea luasem mincare la noi (desi aveam mai mult decit necesar si la cortul de jos si la cel de sus) Mie mi s-a mai intimplat si in Bucegi, cind faci un traseu ultracunoscut, ignori partial anumite lucruri care sunt f esentiale. Oricum, nu ne gindeam noi ca o sa suferim de foame cind ai de urcat 1000m…
January 4 – Urcat cu cort, mincare pe multe zile, echipament, etc in spinare pina la Camp 3, Cholera (5900m). Acest camp este mai nou si f apropiat de cel mai cunoscut, Berlin. E un loc maricel, ferit de vinturi si cu priveliste f frumoasa. Am ajuns in vreo 5 ore si imediat am facut cunostina cu ceilalti din tabara ca urma ca a doua zi sa plecam spre virf impreuna. Asa ne-am lipit de doi salvamontisti (politia Montana a muntelui, unul participase la actiunea de salvare a unui german cu o zi inainte, dar din pacate germanul a avut leziuni prea grave in urma cazaturii ca sa poata supravietui) si de doctorita taberei care urmau sa plece spre virf a doua zi. Ei (salvamontistii) facusera virful de multe ori si chiar ne-am bucurat f mult ca aveam asa echipa.
January 5 – plecat la 6 dimineata cu ceilalti dar salvamontistii erau tot timpul in fata ca erau mult mai bine pregatiti (si aclimatizati) ca altii. Pe drum i-am intilnit pe englezi de care ne-am tinut pina la un punct f cunoscut, Canaleta (6600m). Coltarii i-am pus de la refugiul Independencia (6400m) ca asa faceau toate expeditille. La Canaleta, majoritatea renuntau si la fel s-a intimplat si cu englezii care au renuntat la multi oameni. Spre virf au pornit doar 2 englezi si sefa lor plus cei doi ghizi. Noi eram inaintea lor dar aproape de virf un englez a renuntat si chiar nu se simteau bine, nu mai raspundeau la comenzi si era f greu pt ghid sa ii controleze. Sefa lor a sprintat repede spre virf si la fel si noi. Intre timp, coborau salvamontistii si ne avertizaseara ca se strica vremea f rau. Noi am fost ultimii care am ajuns pe virf si era 4.30pm. La coborire, ghidul local ne-a rugat sa stam in spatele lui ca nu putea sa faca fata la clientul englez si sa il ajutam daca e nevoie. De fapt eu il rugasem sa il ajutam caci totusi ne simteam destul de bine. Pe virf am avut o senzatie interesanta, eram pe cel mai innalt punct din America, batea vintul aproape ningea si ma gindeam acasa la gemenii si Maria mea, Calin m-a adus la realitate strigind dupa mine sa plecam repede, era clar ca vremea se deteriora rapid. Incepea coborirea si apropierea de ei, adica revenirea acasa. Niciodata nu am fost asa de mult plecat fara sa ii vad. Vremea se stricase destul de rau, batea vintul, ningea usor si ceata ca nu vedeam la 100m. Nu era foarte rau dar gindul ca eram la 7000m ne speria un pic; nu aveam voie sa facem pasi gresiti.
Am mers impreuna pina la 6500m cu ghidul si englezul care mergea teleghidat si nu raspundea la comenzi. Intre timp, noi ne-am mai asezat pe drum sa ne odihnim si am constatat ca ghidul o luase inainte si ne despartisem, adica ne pierdusem de ei. Se vedea poteca destul de bine si totul era ok. La un moment dat, pe la 6200m erau mai multe poteci, ceata si nu mai recunosteam locurile. A trebuit sa folosim GPS-ul pt orientare. Luasem citeva puncte de reper la urcare dar acum era cu totul altceva mai ales ca eram f obositi si aveam la active in acea zi peste 12 ore de mers. Cu ceva cautari, emotii, discutii am ajuns in tabara noastra la 7.30 pm. Acolo surpriza, cortul lipsea de la locul lui. Am mers la cortul politailor, si ne-au lasat sa dormim la ei. (era un cort mare cu multe alimente, echipament etc). Ei au coborit imediat mai jos ca sa se odihneaca. Intre timp, eu am iesit afara si cu ajutorul unor alpinisti argentinieni ne-am recuperat cortul care fusese luat de vint cu tot cu echipament, mincare si pietre in interior. Ei l-au prins si l-au acoperit cu multi bolovani. Nu l-am mai folosit ca era déjà rupt. A urmat o noapte in sacii de dormit. Fiind cortul f mare am lasat primusul sa mearga toata noaptea sa mai incalzeasca un pic.
January 6 – Am coborit pina in tabara de baza, super obositi dar f fericiti cu virful in buzunar. Spre seara ne-am intilnit cu doctorul Calin, cel din expeditia romaneasca care sosisera si ei. Ceilalti doi, Vali si Radu urcasera déjà in taberele de sus. Nu prea am inteles ce s-a intimplat de s-a interrupt legatura intre noi. Noua ne-a parut f rau ca ii puteam ajuta f mult cu mincare, (lasata la celelalte expeditii) echipament (puteau folosi cortul nostru fara sa mai care si ei) si multa informatie. Oricum, in 4 ne-ar fi fost si noua mult mai usor mai ales ca Vali era de la Floarea de Colt deci ne stiam un pic. Seara am mincat si noi o altfel de mincare, adica pizza, bere si ceva sandwiciuri calde. Senzatia a fost f intensa mai ales ca nu statusem pe un scaun de aproape 10 zile.
January 7 – Plecat din Plaza de Mulas si iesit spre seara din parcul national. Vremea se stricase f rau, a nins in fiecare dupa amiaza. Apoi am aflat ca un german murise cu o zi inainte sa facem noi virful si niste italieni cu ghidul lor au murit in ziua urmatoare. Am fost f norocosi ca am fortat un pic si am facut virful pe vreme partial frumoasa. La coborire englezii ne-au multumit pt ajutor iar croatii ne-au felicitat deoarece ei renuntasera la virf. Spre seara, toti 3, adica noi si doctorul Calin al expeditiei Altitudine am ajuns la Penitentes, adica afara din parc. Ne-am cazat la un hotel, am facut baie dupa 12 zile si ne-am ospatat la un restaurant citeva ore, chelneritei nu ii venea sa creada cita mincare si bautura am consumat. Am simtit o senzatie extraordinar de placuta dupa dus si mincarea gatita.
January 7 – Am luat autobusul spre Santiago, trecut vama in Chile (5 ore petrecute in vama, sa ne amintim de vremea raposatului…).
January 8 – 12, Santiago, mincat mult peste, baut vin chilian, vizitat Valparaiso si statiuni la Pacific, cu alte cuvinte, am recuperat cele aproape 10 kg pierdute pe munte. Asa am aflat de la Calin (doctorul expeditiei romane) si sotia lui ca si ceilalti romani au facut virful dupa ce vremea proasta a trecut. Am incercat sa revenim acasa doua zile mai devreme dar costul schimbarii unui bilet de avion ajungea la $2000 ceea ce era incredibil.
January 13 – Dimineata am ajuns la Miami dupa un zbor de noapte iar spre prinz la Orlando. Calin a ajuns si el mai devreme la Chicago fara probleme.
Concluzii:
- Nu prea am avut rau de inaltime; oare de ce? Poate ca ne-am hidratat mult consumind multa apa, ceaiuri, supe; conditie fizica f buna; luat vitamine zilnic (C si multivitamine); adaug aici, doar in Himalaya cind am urcat Island Peak (1997, 6200m) cu echipa elvetiana m-am simtit la fel de bine. Oare programul nostru de urcari/coboriri si mai ales fara zile de pauza a contribuit la aclimatizare? E adevarat ca acum am citit f mult pe Internet despre asta. Oare virsta noastra a fost un alt factor? (amindoi suntem trecuti de 40 ani) Oare viata la nivelul marii unde este destul oxigen ajuta la aclimatizare? (nu cred…)
- Echipamentul meu f vechi, acelasi din expeditiile din 1992 – 1997 (Himalaya, Kilimandjaro, Caucaz, Pamir, etc) si abia am facut fata la frig; noroc ca am avut multe straturi de imbracaminte iar in zilele premergatoare virfului nu am dat jos nimic de pe mine. La Calin situatia a fost mai buna, (exceptie bocancii), el avind echipament mai nou deoarece merge destul de des la ski si munte. Datorita lui am facut multe poze profesionale (vor fi puse pe un site in curind) dar am si carat impreuna tot echipamentul (foto+video).
- Expeditia reprezinta cea mai mare performanta montanta a noastra (Calin si Radu) de pina acum; Totodata, a adincit f mult o prietenie care a demarat acum citiva ani pe continentul nord american datorita domnului Mititeanu care ne-a pus in contact. (multumim amindoi inca o data)
- Ca planuri de viitor, nu se stie inca. Pentru mine (Radu) era un mare semn de intrebare inaintea expeditiei si o bifurcatie majora gindindu-ma la viitor. In cazul in care nu ajungeam pe virf NU as mai fi incercat a doua oara o asemenea inaltime (7000m sau mai sus). Motive, familia – nu imi pot permite sa lipsesc multe saptamini de acasa, virsta (nu mai sunt ca la 25 de ani cind dormitul si mincatul in cort timp de multe zile si mai ales statul fara baie/spalat/ras constituia o problema), alte atractii montane (munti mai mici, mai usori, mai spectaculosi si eventual cu gemenii si familia mea) si mai putin montane (croaziere care pleaca din fata casei spre f multe destinatii, costa extrem de putin daca iti place perioada, etc) In cazul in care as fi atins virful (ceea ce s-a si intimplat) urma o "aprofundata gindire" spre 8000m. :oops:
Radu Stancescu - Floarea de Colt Bucuresti
(actualmente filiala Orlando, FL)
legitimatie club #1 (totusi neplatita in ultimii ani, promit sa revin la zi cu plata la prima revedere in Romania) :lol:
