Colonelul, pe numele lui adevărat Alexandru Stoenescu, a fost unul dintre primii oameni pe care i-am cunoscut atunci când am început să frecventez clubul alpin Floarea de Colt Bucureşti cu vreo 5 ani în urmă *. Potrivit de statură, cu un zâmbet prietenos şi ochi vii, stătea în primele rânduri la adunările de la sala din Biserica Amzei şi era întotdeauna gata să dea o mână de ajutor atunci când era nevoie. Odată ce te cunoştea, te întâmpina cu un tonic "Ce mai faci dragule?" A fost pilot militar pentru 27 de ani, de aici şi porecla. În anul 2006 a sărbătorit activ 60 de ani de drumeţie montană, un jubileu nu tocmai la îndemâna oricui, şi peste 80 de ani de viaţă. Aşa că m-am hotărât să-i pun câteva întrebări. Ar putea fi şi un început de istorie orală al clubului. Întrebările şi intervenţiile mele apar cu litere cursive.
Cum, când şi unde v-aţi început cariera de montaniard?
Cariera mea de montaniard a început în vara anului 1946 pe data de 1 iulie. Am plecat zece zile în Bucegi şi două săptămâni în Piatra Craiului. Până atunci muntele, doar visasem la el. În acea vreme prietenii şi colegii de liceu, cu mulţi dintre ei eram şi vecin, nu erau amatori de aşa ceva şi am plecat singur pentru că la munte m-am simţit tot mereu ca la mine acasă.
Trebuie să vă spun că în acea vreme era perioada de după o secetă cumplită, aşa ca strânsesem cu mult timp înainte fel de fel de alimente necesare pe care le-am cărat într-un rucsac cumpărat în toamna anului 1945. Tot atunci am cumpărat şi un cuţit de vânătoare şi o busolă Bezard. În rucsacul ăsta, care era foarte mare pentru mine dar altul nu găsisem, am băgat cred că vreo 15 kg, dacă nu chiar mai mult. Erau cutii de conserve cu fel de fel de alimente, care să-mi ajungă, socotind că la cabane în acea perioadă nu se prea găsea de mâncare. Urcuşul a început din Buşteni pe valea Jepilor. Drumul pe valea Jepilor e cam aşa în general de vreo trei ore, dar cu rucsacul ăsta aşa de greu şi fiind neantrenat am făcut şase ore. Ţin minte şi acum că la ora 14.00 am sosit cu trenul în Busteni, am început urcuşul şi am ajuns la cabana Caraiman seara la ora 20.00. Pe parcurs au coborât vreo patru turişti, care s-au crucit când m-au vazut cu ce rucsac mare şi greu urcam pe valea Jepilor.
Mi-amintesc că intrând la cabană, se lăsase deja seara, sala de mese era luminată cu o lampă cu petrol şi era destul de multă lume. Am găsit şi eu un loc la o masă şi din cauza oboselii n-am putut să mananc decât o cutie de compot de caise, una mare de vreo 800 de grame. Am dormit la cabană şi a două zi am plecat la crucea de pe Caraiman, pe care, de foarte multe ori, o văzusem de jos de la poalele muntelui. Vara stăteam în Buşteni cam o lună de zile la o pensiune, ţin minte şi acum pensiunea Weber, clădirea încă mai exista dar a fost modificată, şi tot mereu mă uitam la crucea de pe Caraiman dorind să ajung şi eu acolo.
Era luminată?
Nu era luminată, deşi cred că instalaţia electrică exista. Mi-amintesc o chestie, la pensiunea asta Weber stătea prof. universitar Vintilă Mihăilescu cu băiatul lui, şi într-o dimineaţă pe la ora 7.00, eu jucam ping-pong cu un francez, ei plecau pe munte şi întrebându-i unde merg mi-au spus că merg sus acolo la cruce. I-am întrebat dacă nu mă iau şi pe mine, mi-au zis să vin dacă vreau. Dar n-am putut să merg neavând echipament.
Să continuăm cu tura...
Aşa, şi de la cabană pe o vreme excepţională am ajuns la crucea de pe Caraiman. Aşa de mult m-a fascinat treaba asta, crucea în sine, poziţia şi peisajul, că am stat, fără exagerare, şase ore în aceeaşi poziţie, nemişcat, că ţin minte că începuse să mă usture faţa de la soarele care mă arsese atâta timp. Seara am ajuns la cabana Babele. Cabana era pe vremea aceea a asociaţiei ADMIR, asociaţie la care eram şi eu membru aşa ca am avut reducere de 50% la dormit.
Asociaţia drumeţilor din munţii...
Unii spun înalţi, alţii spun iubiţi... precis nu ştiu i-ul acela ce înseamnă. Ţin minte că eram membru din anul 1940 când întâmplător venind seara către casă şi trecând prin piaţa Amzei am văzut câteva persoane care stăteau pe trotuar şi se uitau printr-o vitrină. M-am uitat şi eu şi am văzut că se proiectau nişte imagini pe perete. Întrebând ce este acolo mi s-a spus că o asociaţie cu caracter turistic, şi aşa am ajuns să mă înscriu la ADMIR. Fostul sediu există şi acum, este în spatele primăriei din piaţa Amzei, în stânga scării de intrare, la ora actuală este un magazin cu articole de îmbrăcăminte. Preşedintele asociaţiei era un avocat, Ion Udrişte-Olt, care avea o defecţiune de vorbire, era bâlbâit. Atunci când se enerva era râsul de pe lume cu grimasele pe care le făcea ca să pronunţe câteva cuvinte.
De la Babele am coborât pe Piciorul Babelor la Peştera. Aici era pustietate. Cabana de piatră cu parter, etaj şi mansardă avea vreo 20 de camere de dormit, era prima cabană făcută de Hanul Drumeţilor devenit apoi Turing Clubului României. Am mers la Schitul Peştera unde era un singur călugăr, părintele Gherasim, care era şi stareţ şi preot. Totul era arhaic. Gura peşterii era închisă de o construcţie din lemn care avea un gang pe mijloc închis la capete cu câte o uşă, în stânga şi în dreapta gangului erau câte două camere modest amenajate cu un pat sau două şi cu o masă între ele sub geam. Am dormit acolo. Părintele Gherasim era un om foarte primitor de vreo 45 de ani. Ţin minte că am stat la schit câteva zile şi am urcat pe valea Horoabei. Am urcat singur plecând după-masă şi apucându-mă seara la ieşirea din canion, sus de tot pe versantul muntelui la poteca grănicerilor, mi-am dat seama că înapoi nu mai pot să ajung, că mă apucă noaptea prin pădure şi mi-era oarecum teamă. Atunci am luat-o la dreapta şi am ajuns la stâna Ialomiţei unde am dormit. A doua zi când am ajuns la schit părintele Gherasim era supărat şi îngrijorat fiindcă nu ştia unde am fost peste noapte. În sfârşit a fost foarte bine până la urmă.
În continuare am mers la Omu pe valea Ialomiţei unde am oprit la cascadă. Deci în total am stat vreo zece zile în Bucegi, am fost la Scropoasa prin Cheile Tătarului, Orzii etc. La cabane în afară de ceai altceva nu se servea. La Omu după zece zile se mai golise rucsacul. De acolo am coborât prin Ţigăneşti-Clincea în Bran, aici am stat o zi la un sătean în aşteptarea târgului de miercuri ca să-mi refac proviziile. Apoi am luat-o pe lungul drum spre Piatra Craiului pe la Ciocanu. Nu mai ştiu exact traseul dar am ajuns la stâna Grind şi apoi la cabana Grind, cunoscută şi sub numele de Radu Negru. A fost prima cabană la care am stat mai multe zile. Am rămas cu o amintire excepţional de plăcută, au fost nişte zile pline de farmec. Cabanier era un sătean din Măgura, se numea Igor, care era căsătorit cu o basarabeancă refugiată din 1940. Erau foarte primitori, dacă te vedea venind cu un rucsac greu ieşea înaintea ta 50-100 m, îţi lua rucsacul şi te ajuta să ajungi la cabană. Dacă erai plouat, în bucătărie, care era destul de mare, avea deasupra plitei nişte beţe pe care puneau hainele şi în zece minute erau uscate. Cabanierul avea vreo şase măgăruşi cu care căra apa. La cabană nu exista decât apă de spălat, adunată din jgheaburi, într-un recipient de beton în unul din colţurile clădirii. Izvorul era la Table şi pentru că nu puteam să stau degeaba la cabană luam măgăruşii, puneam samarul pe ei şi mă duceam să car apă. Era o distracţie nouă, plăcută şi care avea farmec pentru mine. Vreau să vă amintesc că în 1943 Ion Ionescu Dunăreanu scoate un fel de monografie a Pietrei Craiului. O aveam cu mine. Cu cartea asta sub braţ am bătut Piatra Craiului an de an. Timp de vreo 30 de ani nu a fost an să nu mă duc măcar o dată în acest masiv.
Care au fost maeştrii dvs. într-ale drumeţiei, cei de la care aţi învăţat meseria ca să zic aşa?
O persoană anume nu am avut. Totul a fost numai din citit, din articole, din ghiduri, din toată literatura asta turistică ce apărea în acea vreme şi care m-a influenţat. Am fost un fel de autodidact în probleme de drumeţie.
Ce echipament foloseaţi în acea perioadă?
Echipamentul din acea perioadă era foarte sumar, rudimentar şi puţin performant. Erau nişte pantaloni ori golf ori pană, care intrau în bocanci, din stofă obişnuită. Ca haină de ploaie aşa numita haină din foaie de cort, o ţesătura mai deasă care nu era chiar impermeabilă. Eu am avut o haină facută de un croitor aşa cum am vrut eu, cu buzunare mari şi cu glugă. Bocancii erau cei obişnuiţi cu talpa de talpă. Mai târziu Ion Ionescu Dunăreanu, cu care devenisem prieten, mi-a dat nişte "măsele". Măselele erau nişte cuie cu floarea lată care se băteau în bocanc în toc, iar în varf şi pe margine se băteau prin talpă şi ieşeau în ramă şi din ramă se îndoia vârful care era destul de moale.
Deci Ion Ionescu Dunăreanu v-a fost un maestru.
Da.
Cum arătau potecile şi cabanele în Carpaţi pe atunci, care era atmosfera din cabane, dacă vă aduceţi aminte de anumiţi cabanieri în particular?
Potecile erau curate, nu găseai sticle, nu exista material plastic. Nimeni nu căra sticle multe. Mai târziu se mai găseau şi băuturi spirtoase pe la cabane. Potecile erau foarte clare, mai ales în Bucegi unde se poate spune ca nici nu poţi sa te rătăceşti fiindcă sunt aşa de profund trasate în teren. Marcajele erau foarte bune, erau întreţinute de fiecare asociaţie de drumeţie şi pe atunci existau destul de multe începând cu CAR, Turing Clubul Romaniei, ADMIR, Hai la Drum, Căsuţa Albă şi încă multe altele. Cabanele erau într-o stare în funcţie de vechimea lor. Mi-amintesc că ADMIR avea în proprietate cabana Babele, secretarul asociaţiei era un oarecare Dobrescu care era funcţionar la o primărie din Bucureşti. Dobrescu acesta era un tip nu prea înalt dar destul de vânjos. Mi-l amintesc cu nişte buze foarte groase, foarte vorbăreţ şi astfel era un fel de cărăuş şi telefonul cabanei. În fiecare săptămână se ducea la Babele, lua încasările pe care le făceau cabanierii în urma turiştilor şi mai vedea ce stricăciuni sunt şi ce reparaţii trebuiau făcute. Totul se făcea prin subvenţia unor persoane mai înstărite şi prin contribuţia bănească a membrilor şi cotizanţilor care erau.
Ce ture v-au rămas în amintire în mod special?
În mod special cele mai profunde amintiri mi-au rămas din Piatra Craiului unde aşa cum am spus şi mai înainte nu a existat an să nu mă duc măcar 5-6 zile. Am facut brâurile: Cioranga, Brâul de Mijloc, Brâul Roşu. Mai sunt nişte brâie pe versantul răsăritean, Mărtoiu etc. Am umblat destul de mult singur, pentru că aşa cum am mai zis nu am avut prieteni care să fie animaţi şi dornici de asemenea activitate. Singur m-am descurcat bine, pot să vă spun că nu am avut niciun fel de incident, nici nu mi-am scrântit piciorul, nici nu m-au atacat animalele sau oamenii.
La club ne-aţi vorbit de turele mai lungi din Siriu...
După ani de zile, după ce am prins experienţă şi mai ales după ce am ieşit la pensie, acum 33 de ani, m-am încadrat în nişte ture mai lungi tot de unul singur. Prima a fost în 1976 din Penteleu la izvorul Prahovei, adica la Predeal. Am parcurs atunci Penteleul, am traversat masivul Podul Calului şi am ajuns în Siriu. Am urcat pe Siriu prin poarta Vântului, o şa imensă, am trecut pe la cimitirul de la Tabla Butii şi am ajuns în vasta şi splendida Poiană a Văii Stânii în partea de răsărit a Ciucaşului. Am urcat pe Ciucaş şi am coborât pe Culmea Bratocea în Cheia. Din Cheia, după trei zile de pauză, fiindcă se stricase vremea, până atunci fusese numai soare şi un timp excepţional de frumos, am urcat prin muntele Babeşul sus în creastă şi am mers tot spre vest prin câţiva munţi care aparţin de munţii Grohotişului: Urlatu, Urlăţelu, Sloeru şi alţii până în pasul Predeluş. Deşi eram cu cortul nişte ciobani întâlniţi în drum au insistat foarte mult şi am dormit o noapte la stâna Ciorica bucurându-mă de o primire şi tratare deosebită cu produsele stânii. Mai departe prin munţii Neamţului am ajuns la cabana Susai. Cabana era foarte mică în acea perioada, încălzirea era cu lemne, pentru gătit o butelie de aragaz. De aici am coborât la Predeal. Cu această ocazie am făcut şi primul, de fapt al doilea, montaj de diapozitive pe care l-am prezentat la clubul Floarea de Colţ care de abia se înfiinţase de câteva luni. Prezentarea i-a plăcut foarte mult lui Emilian Cristea, care era preşedintele clubului.
Alte ture mai lungi?
Cea mai lungă tură, o adevărată aventură turistică, a fost o drumeţie de două luni de zile pe valea Bistriţei parcursă pe bicicletă şi urcând munţii turistici şi chiar neturistici aşezaţi de o parte şi de alta a acestei prea frumoase şi renumite văi. Dacă e să spun tot traseul am început urcuşul din muntele Cearcănul din sudul Maramureşului, cel care stă deasupra pasului cu început de istorie al Prislopului. Din pasul Prislop m-am înscris pe lunga culme a Ştiolului şi am intrat în munţii Rodnei. Mergând spre răsărit am parcurs ceva mai mult de jumătate din creastă până sub vârful Ineu. Aici la lacul Lala am petrecut patru zile fermecătoare, privind multă vreme în adâncurile tăului şi ascultând simfonia apelor, că nu-mi mai venea să plec, aşa era de frumos, de linişte şi sublim. Numai împuţinarea alimentelor m-a făcut să cobor, ajungând pe lunga culme a Gagei în pasul Rotunda. Aici, în cătun, la un mic magazin, mi-am refăcut rucsacul cu provizii şi am parcurs apoi culmea munţilor Suhard, ajungând după trei zile în Vatra Dornei. Din Vatra Dornei am pornit-o către răsărit într-un lung circuit pe creasta munţilor Giumalău şi Rarău coborând în Cheile Bistriţei, după care am revenit cu autobuzul la Vatra Dornei. Pornind de aici către apus am făcut un lung circuit pe marginea craterului vulcanic de odinioară care este reprezentat de munţii Călimani cu renumitele statui de piatră. Am revenit apoi pe la Gura Haitii în Vatra Dornei. De la Vatra Dornei am luat-o apoi către sud intrând în munţii pustii ai Bistriţei, o culme lungă de vreo 140 km având în partea de nord vârful Pietrosu Bistriţei, pe care l-am urcat de la Rusca. Am mai urcat în munţii Bistriţei muntele Grintiesu (1517 m), care este un fel de far meteorologic al regiunii, căci atunci când cuşma de nori stă pe varful lui ploaia este sigură pentru câteva zile, şi un ultim vârf, Budacu, amintindu-mi că atunci când învăţam munţii României pe băncile şcolii ca să-i reţin înălţimea o asociam cu anul revoluţiei de la 1848. Am intrat apoi în lumea de minuni a Ceahlăului. Aici în Ceahlău, chiar sub Piatra Dochiei, odihnindu-mă la prânz şi savurând câte ceva de-ale gurii a trecut un grup de copii de şcoală care urca spre Dochia, iar în urma lui un cetăţean singur cu un rucsac mare cu cadru aşa cum aveam şi eu. Mi-a dat bineţe şi după vreo doi paşi făcuţi zice "Domne dar eu va cunosc pe dvs". "Şi de unde mă cunoşti?" "Păi", zice, "de când organizaţi Ştafeta Munţilor". Într-adevăr cu ani în urmă am fost prin comitetul de organizare, timp de şase ediţii, am luat parte la organizarea acestei Ştafete a Munţilor, care era o adunare a turiştilor din întreaga ţară.
În ce perioadă?
Din 1975 eu am fost la şase ediţii pentru că mai departe nu am mai participat din cauza unor diferenduri între Ion Ionescu Dunăreanu şi organizatorul principal Ion Stoian şi cu aceasta am încheiat activitatea mea în cadrul Federaţiei de Turism Alpin. Deci ca să termin cu acest cetăţean, care era şi el singur, am mers împreună timp de o săptămână. El fiind pentru prima dată în Ceahlău, eu pentru a patra sau a cincea oară şi cunoscând locurile l-am dus prin toată partea mai frumoasa din acest munte superb. După o săptămână el a plecat acasă, eu am rămas în continuare singur şi am coborât în Cheile Bicazului, unde am urcat trei vârfuri: Suhardul Mare, Suhardul Mic şi Lapos. Aici în Cheile Bicazului pe valea Oii era un camping, foarte bine organizat, cu câteva căsuţe de lemn. Administrator era un ungur care s-a dovedit a fi foarte amabil cu mine, lăsându-i aici cortul şi bicicleta ca să aibă grijă de ele şi am plecat pe lunga culme a Hăşmaşului Mare până la Piatra Singuratică sau Piatra Unică aşa cum se mai numeşte.
A doua zi am revenit şi luând bicicleta am mers pe valea Bistriţei până în comuna Tarcău de unde începe firul romanului Baltagul al lui Mihail Sadoveanu, şi pe firul văii Tarcăului am ajuns într-un cătun, Ardeluţa, unde era un camping foarte curat. De aici am făcut un mic circuit prin munţii Tarcăului, nişte munţi pustii şi neumblaţi de nimeni, ajungând la stâna baciului Vartolomei unde am dormit o noapte. Omul ăsta era aşa de încântat că vedea o faţă străină de acele locuri neumblate încât nu ştia ce să îmi mai facă de mâncare, de la friptură şi ciorbă de miel până la bulz şi toate produsele stânii, încât am rămas excepţional de încântat şi cu nişte amintiri foarte plăcute. Aici am văzut şi un urs, spânzurat într-un brad, care se prinsese într-o sprangă. Spranga, un laţ din sârmă de oţel, fusese pusă fiindca acel urs făcuse multe pagube. Toamna, când au plecat, oamenii au pus o bucată de carne în sprangă şi ursul se prinsese de unul din picioarele din spate, găsindu-şi acolo sfârşitul. Acuma, după vreo 7-8 luni de zile, era cu capul în jos şi privindu-l prin teleobiectivul aparatului de fotografiat vedeam la nări două stalactite de sânge închegat. Stăteam şi mă gândeam ce urlete or fi fost acolo până şi-a dat sufletul, şi cât s-a zbătut căci trunchiul bradului părea că fusese dat la rindea.
Ce tovarăşi de drumeţii aţi avut, ce alţi montaniarzi aţi cunoscut?
Trebuie să vă mai spun că după drumeţiile din Bucegi şi Piatra Craiului a urmat Iezer-Păpuşa în 1947, iar în 1948, în vara anului când plecam în armată să-mi fac stagiul militar, am făcut creasta munţilor Făgăraş pentru prima oară. Am pornit din Plaiul Foii, am urcat pe Tămaş, pe lunga culme Mezea-Oticu până în şaua Brătila, după care la stănga către vest am luat toată creasta şi vârfurile munţilor Făgăraş. Pot să spun că asta a fost o aventură în adevăratul sens al cuvântului. Fără cort, fără sac de dormit, având de acasă doar o pătură destul de transparentă. A fost o fascinantă aventură, care totuşi s-a sfârşit cu bine. În timpul când mă pregăteam de plecare, vărul meu, care stătea cu mine în curte, a zis dintr-odată "Merg şi eu cu tine". Foarte bine. Trebuie să vă spun că deşi a fost cel dintâi camarad de drumeţie şi care nu mai fusese niciodată pe munte, a fost excepţional, s-a comportat cum nici nu puteam să-mi închipui. Imaginaţi-vă, aşa cum ziceam la început, fără cort, fără sac de dormit, dormeam ca nişte oameni preistorici pe sub fel de fel de steiuri de piatră. Am dormit prin păduri şi pe unde ne mai apuca noaptea. Stau şi mă gândesc acum că dacă în timpul nopţii se isca un vâjgălău, din cele care se întâmplă prin Făgăraş, cu trăznete şi fulgere...
În ce lună era?
August, 1-21 august, deci 21 de zile în Făgăraş. Vremea a fost excepţional de stabilă, fără nicio picătură de ploaie, fără pic de ceaţă. După patru zile ni s-a terminat pâinea, fără pâine nu puteam să mâncăm conservele pe care le aveam, nu aveam nici primus, nici aragaz. După patru zile ajunsesem în zona izvorului Langa, un afluent al Pojortei şi am coborât pe el. Ne-a apucat noaptea în pădure, pe la ora 22.00 am ajuns într-un fel de luminiş după ce trecusem prin nişte urzici mai înalte ca noi. În luminişul ăsta, la lumina lanternei, am văzut un fel de schelet albicios. Era un pom uscat, şi la ora unsprezece noaptea eu tăiam crăcile din pom ca să facem focul. A doua zi am mers foarte mult pe valea Pojortei, am întâlnit un drum forestier, cred ca sunt pe puţin 25 km până în satul Breaza. Aici oamenii ne-au îndrumat spre mama Dina, o femeie care mai găzduia turişti, o femeie foarte vorbăreaţă şi glumeaţă. Făcea fel de fel de glume la adresa comuniştilor, eu îi spuneam "Măicuţă stai liniştită că ăştia te arestează". "Lasă maică", zice, "că ştiu ei ca sunt nebună". Şi aici la mama Dina, tocmai ne spălasem şi noi de năduşeala de pe drum când a intrat în curte o fată, cam de seama noastră, draguţă foc. Era, ca să zic aşa, o fată adoptivă a mamei Dina, o refugiată tot din Basarabia, Minodora o chema. Şi Minodora ne-a invitat să venim la o chermeză în sat. După ce că eram nedormiţi şi obosiţi ca vai de noi, prin păduri... pe acolo şi frânţi după 30 km acceptăm. Într-adevăr era o chermeză organizată la şcoala unde erau mulţi copii şi unde se cânta, se dansa. Ţin minte că am dansat atunci cu Minodora până pe la zece când au plecat copii. La unsprezece ne-am culcat şi ne-am trezit la ora 14.00 a doua zi. A fost cel mai lung somn din viaţa mea, de atunci n-am mai putut să dorm atât. Şi am plecat dup-amiază, am sărit o culme şi am ajuns la Sâmbăta, am dormit la complex, pe atunci mănăstirea găzduia. Am urcat mai departe pe valea Sâmbetei şi am dormit întâi la cabană apoi apucându-ne seara, a doua zi, în creastă în Colţul Bălăceni sub nişte pietroaie adăpostiţi de vânt.
A doua zi am plecat pe creastă mai departe. Ne-au ajuns din urmă două perechi, bărbat-femeie, oameni în jur de 40 de ani, şi pe drum tot vorbind am înţeles că unul dintre ei era profesor universitar Costin D. Neniţescu, acela care cu toate repercursiunile, care au urmat asupra lui, nu şi-a bătut joc nici de el ca persoana şi nici de ştiinţa pe care o slujea nevrând să semneze aşa zisa teza de doctorat a Elenei Ceauşescu. Am ajuns la Bâlea. Cabana era distrusă din timpul războiului, mi se pare că o dărâmaseră nemţii. Începuse să se reclădească. Pe lac era o pluta lungă de vreo 7m, din trunchiuri de brad, cu care se căra nisip pentru construcţia cabanei din capătul celălalt al lacului. Era o zi vântoasă, eu şi vărul ne-am urcat pe plută sa facem puţin canotaj, erau nişte prăjini lungi cu care te împingeai de fundul apei şi te ducea încolo. Asa de tare bătea vântul că ne-am chinuit mult să ajungem înapoi la debarcader de unde luasem pluta. Am trecut prin Strunga Dracului şi am ajuns la Negoiu. Era cabana de lemn, se numea Robert Gutt. Am ajuns apoi la Suru şi mai departe am coborât la Piatra Olt. Aici ne-am despărţit de profesorul Neniţescu. Am rămas în legături de prietenie cu el fiindca soţia lui cânta la pian iar varul meu era deja violonist în Orchestra Radio şi am fost invitaţi de câteva ori sa facă muzică.
În care masive din Carpaţi nu aţi fost până acum?
Sunt câţiva munţi pe care i-am considerat mai împăduriţi, mai fără privelişti, fără belvedere. N-am fost în Macin, Bârgau, Perşani, cam atât. În rest am fost cel puţin o dată.
De când sunteţi activ la Floarea de Colţ Bucureşti?
La Floarea de Colţ sunt de când a luat fiinţă, cred ca în 1975-1976.
L-aţi cunoscut pe Emilian Cristea?
Pe Emilian Cristea îl cunoscusem cu mult înainte. Prin 1956 eram cu cortul în Şaua Tămaşului, iar mai sus de mine către Umerii Pietrei Craiului, erau instalate vreo 4-5 corturi, refugiul Şpirlea nu exista încă. M-am dus mai aproape ca să văd cum făceau căţărare. Drept care unul dintre ei mi-a zis "Hai, nu vrei sa încerci?". M-am uitat aşa puţin, "Domne", zic, "nu mă atrage, nu mă pasionează treaba asta". Şi după ani de zile, la o Ştafetă a Munţilor, l-am recunoscut pe cel care mă tentase la căţărare, era Emilian Cristea, l-am recunoscut după nasul lui strâmb şi turtit.
Cum erau excursiile clubului pe vremea aceea?
Drumeţiile pe timpul lui Emilian Cristea se făceau cu autocarul, care era închiriat de la firmele de transport respective sau cu trenul. Erau destul de mulţi care se înscriau la aceste drumeţii, ţin minte că o dată am fost şi 35 de persoane, se făceau şi văi de abrupt şi trasee mai obişnuite. La o vale de abrupt, o vale din Bucegi, eu eram cu bocancii ţintuiţi cu măselele date de Dunăreanu. Şi când m-a văzut Cristea mi-a zis "Rândul viitor să nu mai vii cu astea". Într-adevar măselele erau bune la teren moale, la pământ, dar pe stâncă alunecai ceva cumplit. Ţin minte că am făcut o dată creasta Pietrei Craiului cu un coleg, mă mir că n-am cazut de pe acolo că pe piatra plată şi netedă alunecai ca pe gheaţă. În general mie drumeţiile de grup nu prea mi-au plăcut, mai ales că după ce ieşisem la pensie în 1974 dispuneam de timp şi nu înţelegeam să alerg cu sufletul la gură ca să prind trenul la întoarcere. Aşa că prea multe drumeţii în grup nu am făcut, iar prin cabane poate sunt doar 3-4 cabane în care am mai dormit, în rest mi-a plăcut foarte mult şi m-a pasionat drumeţia cu cortul. Cortul, această casă din pânză la purtator, care îţi asigură independenţa şi libertatea de mişcare. Afară de asta îţi asigură şi linistea, fiindcă la cabană în perioada comunistă se faceau drumeţii colective în care nu se urmărea distracţia în mijlocul muntelui, ci se făceau chiolhane pe la cabane. Se lăsa cu scandal, cu ţipete, cu strigăte, cu muzică de toate felurile.
Acum e şi mai rău.
Acum poate o fi şi mai rău, nu ştiu cum e fiindcă eu tot cu cortul merg şi acum.
Vorbind de cort, înţeleg că vi le confecţionaţi singur.
Toate corturile mele, vreo cinci la număr, mi le-am făcut singur. Le făceam pentru că după razboi nu existau materiale speciale. Pe parcurs însă au început să apară importuri din ţările socialiste şi eu tot schimbam fel de fel de modele, tentat de noile materiale mai uşoare, mai impermeabile şi din cauza asta am făcut vreo cinci corturi. Ultimul este de tip iglu, cumpărat de pe piaţă şi care a înlocuit pe predecesorul său, un cort conic roşu, care mi-a fost furat din cala unui autocar, care mă ducea, cu vreo trei ani în urmă, la Câmpulung Muscel în vederea unei drumeţii prin Iezer-Păpuşa. Pe parcursul itinerarului autobuzului unii se mai urcau, alţii coborau, cei care coborau se duceau la cala de bagaje, ridicau capacul şi luau de acolo ce voiau fiindcă nu erau supravegheaţi de nimeni. Fiecare îşi închipuia ca îşi luau bagajul respectiv, mie mi-au luat cortul atunci.
Le coseaţi singur la maşină?
Totul făcut de mine, croit, cusut de mine şi reuşisem deşi era cort dublu să nu depăşesc 2,4 kg.
Ce ture interesante aţi făcut în 2006, anul în care aţi aniversat 60 de ani de drumeţie montană?
Da, am făcut două rute foarte plăcute în compania a cinci prieteni de la club între care, ca să zic aşa, un american, un arhitect care a emigrat în America acum vreo douăzeci de ani. Cu acesta făcusem, chiar în anul în care a plecat, şi când s-a organizat ultimul Memorial Emilian Cristea în Cheile Brusturetului, o tură de la Bâlea, pe creasta Făgăraşului, prin Iezer-Păpuşa la Brusturet unde am ajuns după 17 zile. Traseul a fost prin Brătila, Mezea-Oticu, Voina. De la cabana Voina către răsărit pe curba de nivel am traversat valea Argeşelului şi am ajuns la Rucar şi de acolo la Dâmbovicioara. Asta a fost penultima drumeţie pe creasta Făgăraşului. De la Voina a fost o porţiune de câteva sute de metri în care am mers în patru labe, eram noroiţi toţi pe mâini şi genunchi pentru că pădurea făcuse un fel de boltă, era ca o pădure virgină, nu puteai să stai în picioare pentru că te agăţai de toate crăcile. Ceea ce e de remarcat e că mâncarea pe care am luat-o ne-a ajuns timp de 17 zile. Eram eu, prietenul meu şi cu băiatul lui care avea 13 ani pe atunci.
Pe american cum îl cheama?
Constantin (Titi) Gheorghiu. Treaba cea mai de neuitat din drumeţia asta, vremea a fost excepţională, fără ploaie, fără vant, eu aveam o cutie de conserve de carne tocată chinezească, era mi se pare sintetică, şi la lac la Urlea ne-a apucat prânzul. Am intins cortul aici ca să dormim noaptea şi eu m-am apucat sa fac din carnea aia tocata nişte chiftele. Am avut tot ce trebuia, aveam ceapă la noi, aveam chiar şi verdeaţă, am avut nişte pătrunjel, eu eram pregătit. Domne şi am făcut chiftele, au ieşit 21 de chiftele, am mâncat două zile din ele, nişte chiftele calde cu piure. La piure mă pricep aşa de bine ca la Memorialul Emilian Cristea, ăsta din Cheile Brusturetului, am făcut ultimele pachete de fulgi, am făcut iar piure de am lăsat cu gura căscată pe doamnele care erau mari gospodine. La Memorial ne aşteptau Dunăreanu şi soţia americanului, trebuia să ajungem la data fixată ca să nu se îngrijoreze ceilalţi. Am mers excepţional de bine.
Acum ne întoarcem la excursiile din 2006.
Prima a fost o drumeţie prin nordul Moldovei pornind de la Putna şi mergând pe jos. Am fost patru: eu, Emil Dima, americanul şi Doina Tudor. Am pornit de la Putna, la Suceviţa, Moldoviţa şi am ajuns la Vatra Dornei. Trecând prin Cheile Bistriţei am făcut şi o tură prin Giumalău şi Rarău. Am dormit o noapte la cabana Rarău, aşa-zisa cabană pastorală, o cabană excepţional de frumoasă şi de bine poziţionată, făcută de legionari. Cabanier era un baiat tânăr foarte serviabil, ne-a pus la dispoziţie aragazul lui cu butelie şi am stat două zile.
Alta drumeţie a fost în Apuseni, în munţii Trascăului. Pornind de la Aiud am trecut prin Cheile Aiudului, Cheile Vălişoarei, Cetatea Colţi, am urcat pe Bedeleu la Poarta Zmeilor, o arcadă mare de piatră care oferă o privelişte asupra văii Arieşului şi am coborât la Mănăstirea de după Piatră. Aici am primit găzduire şi o masă excepţională, am stat două zile, totul gratuit, n-a vrut maica stareţă să primească nimic, am dat noi un "ajutor" pentru biserică. Dar ce mâncare... am mâncat şi la Râmeţi dar nu se compară. Până şi struguri ne-a dat maica stareţă şi nu numai nouă, la toată lumea, toate măicuţele mâncau acolo. Biserica este una foarte veche, de la 1749, care este şi la ora actuala în funcţiune. S-a construit o nouă biserică din piatră şi cărămidă, mare, frumoasă, care este încă în curs de amenajare pe masură ce mai vin fonduri. Aşa... n-am încheiat, de aicea ajungând la Râmeţi am vizitat Cheile Râmeţilor. Cheile Râmeţilor sunt şi ele marcate şi amenajate pentru că nu există potecă, fiind multă stâncă. Se merge pe malul apei, dacă vremea este ploioasă şi nivelul apei este crescut nu se poate merge pentru că în stâncă sunt băgate nişte scoabe de care să te ţii să nu aluneci în apă şi câteodată nivelul poate să crească peste aceste mânere.
Prima drumeţie a durat nouă zile, cea de a doua opt. În principal la cort. Am dormit o noapte la Râmeţi, aici am avut şi o mică aventură. Până să ajungem la Râmeţi, Doina şi cu Emil au rămas mai în urmă şi eu cu americanul ne-am grăbit să ajungem pe lumină. Şi, cum ziceam, ei au rămas mai în urmă, noi am luat-o mai repede la picior ca să ajungem pe lumină şi să luăm cameră la mănăstire. Într-adevăr am luat, dar între timp ei au ajuns în urma noastră la o oră pe care noi o estimasem mai târzie, şi pentru că era un întuneric cumplit în jurul mănăstirii şi n-au ştiut cum să ajungă în mănăstire au pus corturile pe malul apei şi au dormit acolo. Şi ne-am întâlnit a două zi cu ei în mănăstire, foarte bucuroşi am mai tras un chef din mâncarea din rucsace. Mănăstirea Râmeţi este monument istoric, este una dintre cele mai vechi din Ardeal. A fost bombardată de unguri de două ori, prima dată ca represalii pentru că localnicii nu au vrut să treacă la catolicism, a doua oară ca represalii pentru că luaseră parte la rascoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. În timpul comuniştilor a fost desfiinţată şi şi-a reluat activitatea imediat după revolutie. Ca vechime biserica e de pe la 1358, cam aşa ceva, şi în prezent s-a construit o altă biserică ce întruneşte mai multe stiluri arhitectonice.
Nu mi-aţi spus de drumeţia pe care aţi făcut-o chiar la locul faptei de acum 60 de ani?
Într-adevăr am fost în Bucegi, am făcut o drumeţie de vreo trei zile, tot cu cortul, eu şi cu două membre de la Floarea de Colţ, Rodica Rădulescu şi Camelia Popescu. Am ajuns la Babele şi de acolo n-am coborât pe drumul marcat, ci am luat-o mai către nord puţin şi am coborât în valea Şugărilor. Radu Cota are un articol în România Pitorească despre această vale mai necunoscută şi pitorească. Din valea Şugărilor am urcat mergând aşa pe curbă de nivel şi am ajuns ceva mai jos de cascada Ialomiţei. Am instalat acolo corturile şi am petrecut două zile fermecătoare. Apoi am urcat la Omu şi am coborât pe valea Cerbului. Aici, pe valea Cerbului, Camelia şi-a scrântit piciorul, a trebuit să chemăm Salvamontul. De fapt a avut o mică fisură la gleznă. A fost o vreme excepţionala, a fost ploaie, dar pe valea Prahovei, vedeam norii cum se canalizau ca un şuvoi pe un uluc. Şi noi râdeam că la noi era soare şi pe ăia îi ploua prin staţiunle de pe vale.
Ce aţi simtit fiind în acelaşi loc după 60 de ani?
M-am gândit că toate cele văzute acum 60 de ani nu s-au schimbat cu nimic, numai eu m-am schimbat, atâta tot. Îi mulţumesc lui Dumnezeu ca m-au ţinut picioarele să mai ajung până acolo şi cu cortul în spate şi cu mâncare. De data asta aveam aragaz. Am avut şi eu două primusuri. Unul mi l-a dat un prieten care făcuse războiul, era un primus nemţesc de pe timpul războiului, şi altul cumpărat de mine la Praga, care era asemănător cu cel nemţesc. Nu am putut să le folosesc niciodată. Absolut niciodată, nu ştiu, nu mergeau... Aragazul e cel mai simplu. Am nişte butelii româneşti la care am adaptat un arzător, care mă ţine multă vreme consumând puţin gaz. Am făcut atunci cu americanul 17 zile pe creasta Făgăraşului şi ne-am întors cu butelia acasă cu gaz în ea. Am făcut ceai, supe, mâncare, am avut energia asigurată. Mă mai întreabă americanul din când în când la telefon, aşa de aducere aminte, nu mai faci tu vreo chiftea ca alea din Făgăraş? Îţi închipui câţi drumeţi au mai mâncat chiftele calde pe creasta Făgăraşului.
Cum v-aţi păstrat interesul pentru drumeţie în toţi aceşti ani?
Interesul pentru drumeţie l-am păstrat pentru faptul că muntele pentru mine n-a fost o distracţie, pentru mine muntele a fost un fel de necesitate sufletească. Încă de mic copil mi-aduc aminte că mă sculam dis-de-dimineaţă ca să văd răsăritul soarelui, îmi plăcea cum se colorau norii. Mă tentau tablourile cu răsărituri şi apusuri de soare. Am crescut în Bucureşti, dar o soră a mamei, care mă iubea foarte mult, mă lua în fiecare vară cu ea la diferite staţiuni: Câmpulung, Râşnov, Vatra Dornei... Dragostea de munte m-am născut cu ea, sunt convins de asta. De multe ori mai fac şi o legatură, destul de bizară într-un fel, gândindu-ma la reîncarnare, atunci când a murit Bucura Dumbravă m-am născut eu, poate că o parte din sufletul ei s-a... Pentru părinţii mei, născuţi la sfârşitul secolului XIX, nici nu se pomenea de drumeţie şi de munţi, că nu exista această activitate în ţara noastră. Sau poate cine ştie ce strămoş, cu nu ştiu câte generaţii în urmă, o fi păscut turmele pe plaiurile Carpaţilor şi a rămas în gene. Că altfel n-am de la cine să moştenesc. Deci munte şi carţi despre munte şi cu peisaje m-au atras, ţin minte că am văzut un peisaj al Cheilor Dâmbovicioarei într-o carte de geografie şi mi-am zis atunci "Doamne, 5 minute să trăiesc în acest loc şi pe urmă pot să mor". Atât de mult m-a fermecat şi m-a entuziasmat imaginea aceea. Aveam pe atunci doar 12 ani de viaţă.
Ce planuri de viitor aveţi?
Planuri ce se mai pot îndeplini la ora actuală sunt multe. Drumeţii la altitudine mare poate mai puţin, pentru că e bine să ştii când să te retragi. Eforturile astea de la o anumită vârstă nu prea sunt bune. Însă oricum de mers pe jos, drumeţii chiar este recomandat. Mai vreau să merg în vara asta în Apuseni, care sunt foarte plăcuţi. Americanul, care nu fusese pe partea asta a Trascăului, a fost foarte încântat şi anul ăsta m-a ameninţat că vrea să stea vreo trei luni în ţara să ne "destrăbălăm" la munte.
Va mulţumesc şi vă urez la mulţi ani şi multă sănătate!
Şi ţie.
* Am luat acest interviu pe 28 martie 2007 acasă la dl. Stoenescu. Transcrierea am făcut-o după înregistrarea pe bandă magnetică. Imaginile îi aparţin colonelului, diapozitivele originale au fost digitalizate de Angel Enache.
Dan Golopenţia