Sâmbătă, 20 februarie 2016
M-am urcat în tren cu gând de Coștila, vizate fiind Valea Colților și Valea Gălbenele, dar în momentul în care peronul gării din Bușteni a simțit călcătura fermă a bocancilor mei cu semne din ce în ce mai vizibile de îmbătrânire, Jepii Mici a strecurat în Vâlcelul Clăiței ceea ce se poate numi ispita de făurar. Așadar, la pas cu o "brândușă de toamnă", am prins poteca marcată prin semne de cruce albastră a Văii Caraimanului, îndeobște cunoscută profanilor sub numele de Jepii Mici. Am tras în suflet atmosfera de toamnă târzie, săltând din frunză-n frunză printr-un ruginiu nemângâiat de nicio rază de soare, dar atins totuși de o lumină care-ți picura încântarea-n priviri. De-a dreapta, dincolo de talvegul văii și mult deasupra lui, apele îndiguite ale Vâlcelului Înspumat au pretins, și pe bună dreptate, câteva momente de admirație. Nu puteam trece prin dreptul Cascadei Spumoase fără a-i acorda atenția și aprecierea minimă cuvenită din partea unor consumatori de sublim. Zăpadă, din păcate, ioc! Iarna asta s-a cam zgârcit în ninsori, deși, capricioasă cum o știm, este posibil să răbufnească, ca să zic așa, la spartul târgului. N-ar fi rău nici atunci, dar cu următorul sezon am alte așteptări din partea ei.
Ei, în căutarea zăpezii, iată-ne și-n gura de vărsare a Vâlcelului Clăiței în poteca marcată. Între două trenuri, of, nu-ți poți permite să te întinzi prea mult la popas. După ce am cules o pereche de mănuși înnoroite, estimate la mai puțin de jumătate de pol, am luat la vânturat talvegul înfrunzit nerăbdători să intrăm cât mai repede-n colțari. Nu pot să vă descriu în cuvinte dezamăgirea care se citea pe chipul companionului meu pistruiat. Îi promisesem că o să-și pună la lucru colțarii cei noi, cumpărați la sfârșitul primăverii trecute, și nu știam cum să-i scot răbdarea din jar. Mi-a sărit în ajutor Colțul Berbecului, colț de rai al Caraimanului, avid să ne toarne feeria în iriși, abătându-ne pentru moment atenția de la frământarea hibernală. L-am tot privit, oprindu-ne din loc în loc, și fotografiat, mai mult sau mai puțin inspirați, până ce vâlcelul ne-a purtat ușor spre dreapta, obligându-ne să-i mai acordăm și lui atenție, că doar pentru el ne pusesem gaibaracele-n mișcare.
Da, pentru a evita talvegul pietros și umed al Vâlcelului Clăiței, până aici am ținut-o numai pe mâna stângă, în sensul urcării, pe malul înierbat, dar totuși pitoresc, aflat peste drum de Peretele Crestei cu Zâmbri. Venise rândul acestuia din urmă să se afirme și, odată cu el, zăpada, spre descătușarea noastră, ne-a poftit la colțari. Brîndușa a înflorit într-un zâmbet, în timp ce eu m-am lăsat purtat de-un gând îndrăzneț la obârșie. Mă aflam la a treia ascensiune a Vâlcelului Clăiței și, în vreme ce primele două s-au consumat numai până-n brâul mocanului, zis al lui Răducu, de astă dată, fără un motiv anume, aveam pretenții mai mari, cu toate că mă aflam la a doua vale de abrupt din momentul declicului chirurgical, consumat vara trecută. Prima bucurie am trecut-o-n catastif cu aproximativ cinci ani în urmă, concretizată de altfel și-ntr-un jurnal, iar în cea de-a doua, adăugată-n toamna anului 2013, m-am lăsat purtat de impulsuri solitare pe o ploaie măruntă.
Revenind la Peretele Crestei cu Zâmbri, oho, deși n-ai fi bănuit, chiar are ce arăta! Dacă-l prinzi și-n zi cu strai de țurțuri, așa cum am avut noi norocul să-l aflăm, cu smocurile de iarbă uscată, răsărite ici-colo și cu diadema de zâmbri lăsată pe tâmple, mai că nu-ți trebuie nimic altceva ca să te poți numi fericit. O albumiță, frântă într-un ultim și înghețat surâs, s-a arătat "brândușei de toamnă". Am pus momentul în seama unui bun augur, comprimându-l într-un presentiment de zări albastre și, după ce am înrămat câteva fotografii, cu stângăcie culese, entuziasmul s-a făcut simțit în bocanci în măsură mai mare decât în prima parte a zilei. Nu peste mult timp, Vâlcelul Clăii Mici și-a adunat malurile într-un canion nu prea înalt, după care, până-n Brâul lui Răducu, le-a deschis într-o horă a zadelor. Jepii Mici, spre surprinderea multora dintre noi, știe să-ți desfete privirea cu un decor de nu-mă-uita, să-ți strecoare în suflet dorința revenirii din anotimp în anotimp și să te câștige de prieten pe viață.
În Brâul lui Răducu, zis și Brâul Mare al Jepilor Mici, am servit masa tot în talveg, într-o poziție nu atât de comodă pe cât mi-aș fi dorit, lângă un jneapăn care se ițise din zăpadă, îmi pare, special pentru asemenea ocazii. Ei, odată ce am trecut în revistă această nevoie a trupului, am luat-o din loc spre ceea ce pentru mine începea să devină o terra incognita. După cum am subliniat mai sus, până-n brâu mai urcasem de două ori, dar nu mă aventurasem niciodată mai sus de el. Bineînțeles, din relatările altor trăitori de abrupt, aveam cât de cât habar la ce mă puteam aștepta, dar nu venise încă vremea să mă opintesc în săritori. Ca să evit emoțiile inutile, am lăsat-o pe Brîndușa să urce la o lungime de petală înaintea pioleților mei. Spre bucuria, dar și ușurarea mea, nu a reclamat decât un minim ajutor, în partea finală a vâlcelului. Tot pe ultima sută de metri, am fost întâmpinați de două pitoane din cele vremi. Cu o altă eventuală ocazie, cine știe, poate că o să le bag și pe ele în seamă. Deocamdată, mulțumim Cerului și măritului Bucegi, nu a fost cazul. Nu am niciun reproș a-i face vâlcelului în ceea ce privește dificultatea lui la vreme de făurar. Nimic de zis, a fost primitor, depășindu-mi orice așteptare. Mai mult decât trupul, inima a fost pusă la grea încercare de un peisaj plăsmuit parcă de o ființă nepământeană. Nu-mi venea să cred! La trei pași de brâul mocanului Jepii Mici își ținea ascunse o parte din podoabe și eu, atâta amar de vreme, am rămas cu imaginația captivă pe cărare, ignorându-le. Nebănuit de frumos, locul are proprietăți curative. Îți filtrează sufletul de toate impuritățile la care a fost expus, cu sau fără voie, și ți-l ridică în cumpăna apelor spălat de tentația și apucăturile unei lumi în care nu te mai regăsești. Dintr-odată ești în măsură să apreciezi simplitatea și să te bucuri de ea ca un copil care a scăpat în sacul cu jucării. "Fericirea este în tine!". Clișeul ăsta ține neapărat să-l iau în serios și, de dragul simplității, am să-i fac pe plac.
Acum, revenind la traseu, obârșia vâlcelului ni s-a descoperit într-o mare de jnepeni și, dacă mi s-ar cere să nominalizez partea cea mai puțin plăcută a traseului, cu siguranță, la asta m-aș opri. Trânta cu jnepenii, prin zăpada care ceda sub greutatea fiecărui pas, ne-a pus răbdarea și entuziasmul în dificultate. Ne-am consolat cu priveliștea Caraimanului pe fruntea căruia flutura o perdea de nori găurită și cu un cer care ne zâmbea albastru. Timp de trei sferturi de ceas, poate chiar unul întreg, ne-am nevoit prin această mare a Sargaselor. Pe direcția tribordului, orizontul s-a animat, la început cu doi, după care cu trei și-ntr-un final cu patru "matrozi de abrupt". Prezența lor m-a făcut să sper la o retragere pe Comori, dar când am ajuns să le călcăm pe urme, mi-am dat seama că navigase prin Hornul cu Florile (Tare curios sunt să aflu istoricul acestei denumiri! De ce s-a articulat așa și nu Hornul Florilor? Poate că varianta nearticulată, Hornul cu Flori, ar fi totuși cea firească. Hm, ori nu-i înțeleg eu poezia, ori avem de-a face cu derapajul unei firi mult prea visătoare. Ehei, cât de vizibilă este abstinența mea involuntară de vin sec!).
Bun, de poteca Schiel s-au legat nu numai gândurile noastre de retragere, dar și a celor care au ales să se bucure de Hornul cu Florile. Platoul Bucegilor era încărcat de zâmbete. Un ultim tren ne-a grăbit pe Schiel și am fost nevoiți să lăsăm în urmă cele patru perechi de colțari. Întunericul, ușor, ușor, a învăluit Peretele Sudic al Clăii Mari. Am renunțat la colțari mai înainte de a traversa firul Văii Comorilor, dar, pe o lungime de aripi, ne-a reținut atenția și moderat ritmul o fâșie de gheață. "La vinclu", liniște. Printre amintiri, ha, și-au făcut loc un cucui și o entorsă. Nu insistați! N-am de gând să vă spun cine a fost norocosul. Cu puțin înainte de a ajunge la stația de telecabină, Brîndușa, dintr-o singură petală, i-a oferit unui șofer ocazia de a se remarca printr-o faptă bună. Nu a ezitat s-o facă și nici noi să-i mulțumim. Să-i încarce Dumnezeu sufletul numai cu lucruri de folos! Am fi ajuns în gară cu inimile turate la maxim. În tren, oho, o gașcă de "floriști" ne-a luat în primire. Pentru a doua oară în acest an și de la același samaritean, am primit o bere exact atunci când pofta îmi dădea ghiont. Sper să trăiesc suficient de mult ca să-i întorc bucuria. În rest, n-am la ce să mai solicit tastatura laptopului. Acta est fabula! Nu-i musai să aplaudați. Următoarea piesă: Albișoara Brânei.
)
