×
Hai cu noi

Dacă iubești muntele și vrei să ieși în weekend la o drumeţie în natură, în sălbăticia Bucegilor sau în zonele învecinate, te așteptăm în fiecare sâmbătă / duminică, în Gara de Nord, la trenul Regio 3001, ora 6:22, la primele două vagoane. Nu uita bocancii, rucsacul cu mâncare pentru o zi și hainele de ploaie. Te așteptăm cu drag la o tură pe poteci cunoscute sau mai puțin cunoscute! Ai ocazia să faci mișcare, să te bucuri de natură și să întâlnești oameni noi. Potecile muntelui sunt primitoare indiferent de anotimp. Și e multă distracție în turele noastre, așa că vino alături de noi!

Poveste la gura sobei: Aventura nordică-Țibleș, Gutâi, Maramureșului, iulie 2017

acum 1 săptămână 4 zile - acum 1 săptămână 4 zile #3148 de angela
Este iarnă și stau în casă, așa că poate este momentul de depănat amintiri de excursii din vara ce a trecut, mai ales că nu am mai scris de mult și nici nu am apucat să spun public povestea, cum a fost în plan, la sală.
La debutul verii 2017 am primit o invitație mai deosebită de la Brândușa, coechipiera mea de aventuri montane de cursă lungă. De data aceasta, echipa propusă era de trei, cu Cristi si noi două, și ei își luaseră în serios rolul de organizatori și cercetași în ale documentației existente pe net și tipărite.
Hartă/hărți aveam și nu prea, descrieri ici-colo, Brândușa a căutat informații despre posibilități de transport – pe final am schimbat planul inițial propus, în așa fel încât să fim mai puțin dependenți de transportul în comun, uneori cam... inexistent. Și am plecat cu matizel! Cu bagaje și rezerve, în pachete și pachețele, planificate de bine de rău, după plan.

1 iulie 2017
Iată-ne deci într-o dimineață devreme pe drumurile patriei, mâncând voios kilometrii timp de vreo 12h până la Groșii Țibleșului, unde pătrundem în lumea munților din nordul țării – pentru o primă etapă:
Munții Țibleș.
... un forestier, pe care avansăm cât avem curaj, apoi ne înhămăm la rucsacii pregătiți pentru 2 zile și, deja obosiți după drumul lung cu mașina, începem urcușul spre refugiul Arcer(ținta pentru prima seară). Este cald, nu ne este ușor, dar pentru început recunoaștem terenul după descrierea găsită. Luăm apă, că așa trebuia să facem, se termină drumul de exploatare și aici apare prima problemă - unde continuă poteca marcată? Avem noroc, inspirație- vedem o săgeată posibil maratonistă în iarbă și începem un urcuș în serpentine printr-o fostă defrișare, cu frăguțe multe și ici-colo câte un semn de marcaj discret. Mai sus, urmează un bot de deal, și marcajul BA ne urcă mai abrupt, apoi mai lin și ocolit până la lăsarea serii la refugiul Arcer, o casă din lemn, care apare brusc după colț. Este ora 6 seara, este umed și suntem transpirați și destul de obosiți.
Trebuie să facem rost și de apă, dar avem informații despre două surse posibile, mai încolo, pe poteca marcată. Aici, ca și în alte ocazii următoare voi fi pragmatică – voi profita de plusul de energie disponibil la coechipierii mei mai tineri, și voi accepta fără jenă să se ocupe ei de aprovizionarea cu apă, eu fiind mai mult cu gura și indicațiile prețioase :)
Ne instalăm în refugiu, la parter, ne pregătim masa și culcușurile.

2 iulie
A doua zi avem în plan urcarea pe vf Arcer, Țibleș... poate și Bran(cele 3 vârfuri mari din zonă) și revenirea în vale, la mașină... nu știu dacă am îndrăznit din start să ne propunem și locul următorului bivuac. După o noapte destul de rece, dimineața pornim greuț la program- iar merg Cristi și Brândușa după apă, apoi ne înhămăm la rucsaci și începe urcușul destul de solicitant, direct în sus, imediat după refugiu, pe PA. Mai neumblat, dar fără probleme de orientare deosebite, ajungem într-o potecă discretă pe o creastă cu bălării și stânci/pietre până sub un ultim bot stâncos, mult ienuperiș și iarbă pe final, de unde, ținând ușor stânga, atingem vf Arcer – are o cruce metalică îndoită. De dimineață au trecut pe lângă refugiu câțiva excursioniști, pe BA, care au urcat direct în vf Țibleș, unde au tras clopotul.
Până vom ajunge noi pe vf Țibleș, ei au coborât de mult! Deși distanța între vârfuri nu este mare, ele sunt despărțite de șei cam adânci pentru gustul nostru, mai ales cu casa în spate – așa că noi ne mulțumim cu 2 din cele 3 vârfuri; Bran, mai excentric, nu ni se pare o tentație, mai ales că traseul nostru de coborâre pleacă din Țibleș.
Puțin după ora 11 începem coborârea pe un picior de munte lung... până pe un vârf care are o cruce de beton, unde ajungem pe la ora 2. De aici mai vizibil, mai după descriere și inspirație, reușim să găsim/identificăm poteca sondorilor -mai marcat, mai nu, care după mulți kilometri, pe urme de drumuri de tractor și ceva aventuri ne va coborî în final, la drumul de exploatare pe care regăsim matizelul.
Este trecut de ora 4, și nu are rost să mai zăbovim, încercăm să ne apropiem cât se poate de următoarea noastră țintă: Cavnic sau pasul Neteda, pentru Munții Gutâi.
photos.app.goo.gl/CRdwIT45IIB95AYl1

Seara de 2 iulie ne găsește în pasul Neteda, în curtea unui cetățean cu care am vorbit la telefon (avea un număr afișat, pentru cazare) și care ne-a permis să campăm acolo (și să lăsăm mașina pentru încă o zi, cât vom fi sus în Gutâi).

Încă de cu seară am încercat să ne lămurim cam cum se pune problema cu traseul nostru de a doua zi, mai căutând în teren, mai întrebând... Ne-am făcut ceva idee, dar nu era simplu, aparent, pentru ca zona este împădurită și... în curs de defrișare! Dimineața am avut surpriza unor echipe de tăietori de lemne, care ne-au pus să ocolim urme de tractor și noroaie adecvate, astfel că eram mai pe drum, mai pe lângă... am greșit drumul, ne-am întors, am mers după inspirație, în ideea că vom atinge culmea (împădurită, e drept, a munților Gutâi spre Gutâiul mic). Nu prea era clar pe unde mergeam, am găsit ceva drum, Cristi era încrezător și ne-a condus spre culmea cu pricina. Aici am făcut o pauză, nu știam încotro, dar era cam clar încotro NU, că de acolo se cam cobora. Cu descrierea, cu cercetășie, în cele din urmă Brândușa a identificat un hățaș care se potrivea cu ce trebuia! De aici a devenit interesant traseul, cam sălbatic, e drept, dar... ne ducea unde trebuia, la cei 3 Apostoli! Zona ne-a răsplătit efortul, am dat rucsacii jos și am făcut o mică explorare a clonțanilor locali. Aveam de mers, dar parcă după bâjbâiala din pădure, devenea promițător! Ei, vise nenică, de aici a inceput altă distracție! Un intermezzo cu afine, dar dominanta de acum pentru câteva ore (nesfîrșite, aparent!) a fost chinuitorul mers prin ienuperiș. Mai nimeni nu umblă prin zona respectivă, am avut totuși surpriza să ne întâlnim cu o pereche rătăcită în sens invers! Măcar noi am putut să le dăm ceva indicații legate de drumul care îi aștepta.
Pentru noi a mai durat ceva, a devenit mai înnorat, și ne-am bucurat când am ajuns într-o zonă în care vegetația era arsă, ca ne săturasem rău de ienuperișul dușmănos!
Eram obosiți când am ajuns în dreptul Crestei Cocoșului, deși era abia ora 3.
Ne-am odihnit mai mult de o oră în iarbă, mai târziu am hotarât că vom rămâne acolo peste noapte, iar Cristi a fost desemnat cu misiunea de a merge după apă, undeva spre vale- cum aflam de la oamenii veniți din sens invers (la o mică plimbărică, ușor, față de care parcă noi eram o ciudățenie!) E CLAR, nimeni nu venea acolo din pasul Neteda, ci de mai aproape, din Gutin!

3 iulie
A doua zi ne aștepta întoarcerea, pe sub munte, pe drumul Măriuții... kilometri, nu foarte simpatici, de anduranță. În afară de prima parte, până am ajuns sub Creasta Cocoșului, trecând pe la Tăurile Chendroaiei, restul a fost lung si destul de anost, tropăială infinită. Nu recomandăm! Ultima parte a fost apoteotică și ea – ne-am săturat de drum... am zis să mai tăiem.. și așa am aflat cam ce e prin Mlăci (care inseamnă... desigur... mlaștină).
A fost unul din acele momente greu de suportat, psihologic, când cădeam din picioare, impiedicându-mă în vegetația aiurea, cu rucsacul mare care mă dezechilibra, iar în final mai intram și în gura unor câini de stână!!!
Ajunși la marginea asfaltului, parcă nu mai conta mare lucru ca era foarte cald și cât trebuia tropăit. Așa că, până la urmă, Cristi a fost trimis după matizel, și ... am plecat mai departe!
photos.app.goo.gl/DZh7JURIY3VXuowf2

Încotro?
Spre Borșa, Băile Borșa!
Drumul rău, cald... unde să ne căutăm loc de campare, nu prea păreau să se așeze lucrurile... nu eram într-o stare prea... optimistă, pozitivă. ... Cum ne fâțâiam de colo-colo nehotărâți și nu prea fericiți, iată că Brândușa are o idee salvatoare și... avem cazare! Chiar foarte bună, la o pensiune- altă viață când faci și o baie caldă și ai un pat bun, după câteva zile de aventuri cortorare!
Gazda noastră ne-a putut oferi și ceva informații despre munte, s-a oferit să ne gazduiască și matizelul cât am fi fost noi în aventuri peste munți- că pe măsură ce excursia avansa, planurile erau din ce în ce mai nesigure.

4 iulie
ne prinde în drum pe valea exploatărilor miniere, abandonate sau/și încă active de sub vf Toroi(o)aga. De acum eram pe teritoriul Munților Maramureșului, aveam cu noi mâncare pentru mai multe zile și urma zona de graniță, despre care citisem povești nu foarte încurajatoare. Și planul era complicat – urcare la refugiul Lucăciasa (mers pe vârful Toroiaga și înapoi), ziua următoare coborâre în valea Vaserului, pe care trebuia să ajungem la Bardău... de acolo urcare în Pietrosu Bardău și mai departe drum lung spre Coșnea și... câteva zile se anunțau deosebit de grele și de fapt, nu prea era clar cum stăm de fapt cu distanțele acelea!
Urcarea a fost destul de descurajantă, drum prăfos, exploatare minieră, exploatări părăsite, dezolante, potecă și nu prea, nimic frumos cu adevărat pe drumul spre Lucăciasa. Bașca Toroiaga, mâncată de incendii de pădure... Dar... mergem la deal, cu stoicism, cu rucsacii grei- fiecare așteptând momentul când vom scăpa de greutate. Ne înșirasem pe un drum 'auto' desfundat, urcând oblic spre dreapta în coasta muntelui, când aud un motor și m-au ajuns din urmă 2 rangeri! Sigur că am acceptat cu multă bucurie oferta de a continua până la refugiu mecanizat! Am luat și rucsacul lui Cristi, doar Brândușa, care a fost mai grăbită a mers singură până sus cu tot calabalâcul! (trebuia pedepsită!)
Întâlnirea cu cei 2 rangeri s-a dovedit utilă pentru viitoarele noastre aventuri, pentru că erau dintre puținii care chiar puteau să ne dea sfaturi și să își dea cu părerea despre oportunitatea unor alegeri pe care le pusesem noi în plan. Trebuia desigur și ca noi să fi înțeles ceea ce auzeam :)
Am lăsat bagajele la refugiu, rangerii la muncă- aveau de reparat un panou indicator – și am pornit spre vârful Toroioaga! Acolo i-am cântat LA MULȚI ANI! Brândușei.
Ne-a luat 3h dus-întors, oamenii plecaseră când am revenit noi.
Nu am rămas la refugiu, cum era planul inițial, era prea devreme și speram să reușim să ajungem la primul canton din valea Vaserului, unde să innoptăm, după sfatul rangerilor. Drumul a fost lung și obositor, am tras de noi, dar am mers mai departe și am ajuns seara la Macărlău.

5 iulie
De aici, lucrurile au început să se complice. Noaptea a adus ploaie, ziua următoare a plouat și nu ne-a luat nici o mocăniță sau drezină, ci am tropăit murați kilometru după kilometru spre cantonul Bardău. Acolo era mai multă lume, nu am mai avut parte de o primire prea încurajatoare, cum ne stricase experiența anterioară la Macărlău. Am încercat să ne mai uscăm, am încercat să urcăm spre Pietrosu Bardău, în ciuda vremii și a informațiilor nu foarte încurajatoare, că era prea mult, că nu prea aveam unde ne opri în drum să campăm. Dar lipsa de empatie a cantonierului ne-a mânat să plecăm de acolo.
Am încercat. Nu era de mers! Am prins curând o torențială care ne-a adus înapoi cu coada între picioare și încă și mai bine murați.
Clar nu a fost o zi prea bună!!
Am așteptat un loc unde să ne putem instala și noi, eventual fără să ne udăm tot echipamentul, de s-o putea, apoi a fost un zvon că poate pe seară va fi o mocăniță de la o stație mai la vale... și am plecat și noi de acolo, numai să nu mai stăm în acel loc neprietenos. Am tras tare să ajungem la Paltinu, acolo... alte surprize, se lucra la linie și nu se știa nimic.
În cele din urmă am avut noroc, un inginer de la mocăniță ne-a promis să ne ia spre Vișeu cu drezina, când o fi... și noi am plecat pe jos în continuare și... ne-a luat din drum. Am ajuns pe noapte la Vișeu, am început să căutăm cazare, iar mai târziu am căutat transport spre Baia Borșa.. la gazda noastră și a lui matizache. A fost o mare ușurare să ne revedem iar la civilizație, după coșmarul ultimei zile. Nu mai zic ce a însemnat un duș cald și un pat bun. Comod.
photos.app.goo.gl/xsEcZVNLorQQpa7c2

6 iulie
Dacă așa a fost să fie, Pietrosu Bardău a fost șters de pe listă. Ne-am dorit o pauză... Cristi a rămas în Borșa, noi două, cu Brândușa am mers la Cascada Cailor, unde eu nu mai fusesem și îmi doream să ajung. Totuși nu aveam în plan să urcăm în Rodnei -eu nu aveam chef de mare lucru, aveam nevoie de odihnă. Ne gândeam că ne vom muta spre partea cealaltă a munților Maramureșului, și dacă tot mergeam încolo, puteam merge să luăm și Ausweis-ul pe hârtie de la grăniceri!

Și uite așa, pe la prânz am plecat din zonă, spre Poienile de sub Munte, ne-am luat permisul de graniță și am intrat pe valea Repedea până la un canton.
Acolo nu era nimeni, deși era la marginea localității. Dacă cineva mi-ar fi zis că iar vom porni cu casa în spate în sus, nu aș fi crezut!
... dar... da, iar ne-am înhămat la cărat, pe căldură destulă ... până unde om ajunge să punem corturile. Pe valea Repedea.

Ne-am întâlnit cu patrula grănicerească, ne-au controlat de acte. Ne-au mai dat un sfat-două pentru zona de graniță și asta a fost.
Pe măsură ce urcam, mie mi se părea destul de greu- era și cald- a fost o zonă unde am făcut greșeala să ținem marcajul, deși exista un drum în apropiere, care ne-ar fi scutit de niște momente mai neplăcute cu crengi taiate, de escaladat, bălării... Aviz amatorilor! Poate nu mi-aș fi pierdut (pe acolo) nici briceagul- dar asta aveam să aflu abia a doua zi. Cert e că am mers în sus, și am tot mers, și nu se întrezărea că ajungem undeva, și eu aș fi vrut să ne oprim, că era prea mult. În cele din urmă am ieșit din pădure, la gol, în apropierea unei stâne. Aici, eu am continuat drumul, mai mult pe pilot automat, în timp ce Brândușa și Cristi s-au dus în vizită la stână. Era deja seara, a început și să picure, și noi nu ajungeam nicăieri. Cristi o luase înainte, marcajele nu prea mai erau (ceva stâlpi rari), deja și Brândușa era la limita răbdării. Ne-am cam răsculat, noi nu mai mergem- gata!
Și uite așa am pus corturile, lângă o baltă din care beau animalele. Mai exact, corturile le-a pus Cristi! (cum a facut și în serile următoare... că eu nu aș mai fi putut să o fac, eu eram în stare eventual să il strâng!)

7 iulie
a fost cu ceață, fără apă de băut, o zi de pauză forțată și cam nefericită. Am stat locului, Cristi și Brândușa s-au dus în recunoaștere după apă și de orientare, spre după-masă abia. Eu mi-am terminat apa, am încercat să îmi pregătesc ceva la primus, am răsturnat din greșeală și restul de apă prețioasă, mi-am fiert apă din baltă și mi-am facut orez... M-am simțit ca-n 'Supraviețuitorul'. Și a doua zi am avut emoții dacă nu cumva voi avea probleme cu burta.
Culmea a fost că ceața s-a menținut doar în zona noastră de campare, ceva mai încolo era mai lumină și nici măcar lacul Vinderel, unde am fi vrut să ajungem ca loc de popas programat, nu era prea departe. Am mers și eu până la lac, după ce s-au întors ceilalți, dar am hotarât că nu ne mai mutăm de acolo pentru bivuac, vom pleca a doua zi de aici, cu jumătate de oră mai devreme.

8 iulie
Așa a și fost – o zi frumoasă de dimineață- am plecat spre Capul Groșilor, via Vinderel, Farcău, granița ucraineană – o zi de anduranță! Aveam și de gasit drumul -fără drum- al contrabandiștilor spre graniță, să mergem de-a lungul graniței până un loc cât mai apropiat de vârful Pop Ivan.
Aveam idee din discuțiile anterioare cu rangerii și grănicerii despre cam ce ne aștepta, și, cu ajutorul hărții și a vremii cu vizibilitate bună am tropăit susținut spre ținta noastră.
Drumul nu a fost fără emoții. Am nimerit și un șarpe abia ieșit în drum, am găsit poteca sălbatică prin bălării, a contrabandiștilor, marcată de balegi de cal și am urcat spre granița ucraineană, la care am ajuns pe la ora 2. Acolo a fost mai cu cântec. Știam că trebuie să rămânem pe partea româna și să evităm Ucraina. Doar că... bornele lor se vedeau, ale noastre... nu prea. La ei era drum, la noi, nu prea... Mai găseai ceva variante, dar era neumblat- la ei era drum, chiar si de mașină de cele mai multe ori.
Ne-am străduit cât am putut să fim legali, ne era și teamă de eventuale probleme/ întâlniri.
Și... da, am văzut oameni pe graniță, nu la noi, ci în Ucraina. Și motorizați.
Un solitar... în haine de camuflaj. Câțiva cu o mașină de teren, cu motociclete. Mai încolo, grupuri de turiști cu rucsaci.
După niște ore, era greu să mai încerci să eviți drumul bun (al lor) și să încerci să te deplasezi fără drum pe unde nici măcar nu mai eram siguri că este la noi! Mica Mare, Micul Mic,... Bandreasca, Holovaci,... Grupuri-grupuri ucrainienii veneau din sens opus, deja ne salutam... aveau marcaj turistic, aveau stâlpi indicatori. Am trecut pe lânga un drum lateral, unde aveau un loc de campare și pichet de graniță apropiat, dacă am înțeles noi bine. Înspre ei (dreapta cum mergeam noi) era zonă de protecție/rezervație. La noi, pe hartă cel puțin, se vedeau zone defrișate. Eram în no mans land?
Se apropia seara... la un moment dat ni s-a parut că ... am încurcat-o! Că ne vom întilni cu o patrulă de graniță sau ranger/așa că am tăiat-o brusc la stânga în desiș... zona era mlăștinoasă, dar părea că se vede luminița de dincolo (defrișarea)... și da, eram în România - era defrișat! Vechiul pichet era ... la noi, dar era părăsit. Turiștii ucrainieni nu aveau nici o strângere de inimă că ar fi fost ilegali pe graniță!!
Sub noi, ceva mai jos pe pășunea alpină era o stână (numai noi avem stâne, cum ziceam, la ei era rezervație!) Eram în sfârșit unde trebuia să ajungem în acea seară, sub vf. Capul Groșilor!
Camparea a fost incomodă, zona cu multe gâlme, mlăștinoasă. Dar, după atâția kilometri obositori, tot ce doream era să intru în sacul de dormit! Chiar dacă stăteam în fund, practic!

9 iulie
După atâta efort și dormit cam prost, suntem în sfârșit sub vf. Pop Ivan! Aș fi vrut să mergem fără bagaj și apoi să coborâm la vale. Dar nu ne prea înțelegeam asupra unui plan clar. Mie mi se cam luase de aceasta aventură maramureșeană, eram obosită! Până la urmă, ne-am urnit greu, fără să ne fi înțeles prea clar ce vom face. Cristi avea alte idei, eu altele. Am pornit separat, eu am ochit o variantă de poteca ciobănească și mă gândeam că voi merge cu rucsacul greu doar o bucată, apoi voi căuta o coborîre spre vale, pe drumuri forestiere că se vedeau multe rău pe hartă și cei care veneau la stâne pe acolo trebuia să fi venit.
După ce am fi urcat Pop Ivan, rămânea de văzut dacă și pe unde vom merge la vale.
Zis și făcut, am pornit pe drumul meu, unde în culme am ascuns rucsacul în ienuperiș și am pornit fără bagaj spre vârf. Cu Cristi și Brândușa ne-am întâlnit acolo unde venea urcușul direct abrupt al muchiei de graniță- de ne programam, nu ieșea așa perfect! Au lăsat și ei sacii, în ienuperi pe partea română a graniței și am continuat fără bagaje până pe vârf. A fost o idee bună, că vârful a fost cam departe! Nu prea ne prindeam noi din hartă cum stătea treaba... dar până la urmă am răzbit! Era pelerinaj ucrainean pe acolo.
Abia la 12.30 am ajuns pe Pop Ivan.
Am revenit apoi la rucsaci, am făcut pauză de masă și am negociat drumul de întoarcere. Cu harta, cu ce vedeam... am făcut alegerea traseului spre Poiana Narciselor.
Dar, planul a fost cum a fost, în teren... a fost cu încă multe surprize!
Nu recomandăm CLAR acel traseu, ales de noi. Îmbârligat, cu marcaje derutante, timpi aiurea pe săgețile din teren. Și, un final apoteotic pe o vale fără drum, distrus... deși chipurile marcat! La capătul zilei chiar ajunsesem într-o stare în care nu mai conta nimic, doar să ieșim de acolo pe lumină! Am renunțat să mă mai străduiesc să nu calc în apă, am intrat cu bocancii pe unde o fi, la nenumăratele treceri peste un pârâu sălbatic, în bălării cât noi. Seara s-a încheiat în cele din urmă cu campare în curtea cantonului silvic- și din punctul meu de vedere, aventura nordică se terminase, nu mai aveam nici o altă dorință decât odihnă!
photos.app.goo.gl/fu8ZN8EhRyQHBGwH3

Aceasta a fost povestea, nu mai contează ce am mai făcut pe drumul de întoarcere, cu intermezzo în Ceahlău/la Durău (Cristi și Brândușa au urcat sus la Dochia și s-au întors a doua zi, având surpriza vremii inclemente- eu am rămas la camping, iar a doua zi am făcut doar o plimbare)... apoi- direcția casă.

Vă rugăm Autentificare sau Crează un cont să participaţi la discuţie.

  • Nepermis: pentru a crea subiect nou.
  • Nepermis: pentru a răspunde.
  • Nepermis: pentru a adăuga atașamente.
  • Nepermis: să-ți editeze mesajele.

Biblioteca

Biblioteca Floarea de Colţ vă propune o colecţie de materiale informative având ca temă centrală muntele, natura, aventura, călătoriile, fotografia, etc. Adunate prin bunăvoinţa donatorilor cărţile sunt la dispoziţia membrilor clubului pentru a fi lecturate.

Cronica săptămânală

Amănunte despre turele săptămânale şi albumele foto aferente, activităti recente ale clubului consemnate în forum.

© 2018 Asociația Club Alpin Floarea de Colț București

CUI 36110772
RO64 BTRL RONC RT03 4507 2901, Banca Transilvania, Sucursala Victoria