RATARE IN VALEA ALBA

AUGUST 2011, ZIUA 07
Coborim la Busteni, inghetati cu aer conditionat din 3001 si ne miscam ca niste pinguini cautind soarele. Ma intilnesc la pod cu doi frati din Sinaia, pe la 10.40 si pornim spre Valea Alba. Lucian ne duce meticulos pe Munticelu si triunghiul galben ne arata ca sintem pe drumul cel bun. Am ajuns la izvor! striga el fericit. Ajungem pe locul in care cindva era Refugiul Valea Alba. Vedem panorama orasului cu Muntii Baiului pe fundal. In dreapta noastra, ascunsa sub un voal de nori, Creasta Picaturii ne ademeneste sa o mingiiem cu chemari de mireasa inselatoare. Piciorul sting trece de genunchi fara sa atinga solul. Reusesc sa ma salvez de la un zbor neprevazut. Ma ridic contrariat si ma trezesc in fata unui tinar dornic sa ma depaseasca la limita, in aceeasi zona expusa. Zadarnic! Nu a luat in calcul si burta mea mareata! "Stai, tata, usurel, ca murim"! Ajungem in poiana "La verdeata". Roxi ofera o gustare: covrigei sarati. Eu privesc stincariile din jur si constat ca "daca eu veneam in tinerete pe acolo, la catarat, era semn ca imi lipsea o doaga"! Lucian o ia din loc. Mai sus, o echipa de trei se framinta zadarnic la baza unei limbi mari de zapada inghetata ce bloca drumul. Pornim incercind sa rezolvam dileme de dinamica miscarii: rucsacul ma trage din spate, burta ma impinge din fata. Sa te tot catari! Ajungem pe locul trei, dupa o echipa de alpinisti unguri, care dupa o analiza sumara pun de rapel, peste o saritoare scobita, sprijinita de unul din pereti, ca sa evite alunecarea pe ghiata. Roxi se bucura ca o fetita de zapada si roaga insistent pe fratele ei sa o pozeze, in viraj, ca la schi alpin. Dupa primul rapel, la aterizare, de sub bocanci tisnesc pietre in toate directiile. Atentie, trag ai nostrii! Ma ghemuiesc sub o stinca, si proiectilele zboara pe deasupra. Mi-am pus casca, doar asa de poza, dar daca tinteau bine la tartacuta, sigur imi retezau capul. O bubuitura puternica strabate inaltimile; sint trei variante: o sa ploua; se crapa ghiata, urmind sa mature totul in jur sau s-a prabusit o stinca din diverse motive. E coada la trecere si realizez ca in ritmul asta ne prinde revelionul. Decid sa ma retrag si asta fac, luindu-ma dupa ungurii care erau in coborire pe o poteca paralela cu valea. Drumul ales e putin eronat, asa ca ma trezesc agatat in gol de citeva crengi de jnepeni. Asa este cind o cauti cu luminarea. Sint pilotat un pic de jos si ajung repede in poiana. Aflu ca ceilalti nu stiu drumul spre oras, asa ca devin ghidul lor alpin. Fratii continua sa urce si ies pe platou pe la 17.30 Reusesc si eu o mare performanta: prind trenul!