IZABELA, ASCENSIUNE IN JEPII MICI

DUMINICA, 21 AUGUST 2011
"Unde mergi azi?" "Sint batrin si senil, nu mai pot sa-mi amintesc cu amanuntime traseele facute cu denumirile lor, asa ca voi merge oriunde, mi-e tot una; stincarii si hauri sa fie din belsug, ca sa fiu fericit". De sus, Crucea Caraimanului ma cheama tainic, promitindu-mi o aventura de zile mari. Din nou Jepii Mici cu coborire pe Jepii Mari. Atit ne ofera criza economica pentru cei cu buzunarele goale: o intoarcere cu personalul de 17.45. Dar ca sa-l prind, trebuie sa iau viteza. La 10.30 ajung in traseu, vremea e superba si nu-mi ramine decit sa intru pe "pilot automat". Drumul l-am parcurs de zeci de ori, asa ca ma voi delecta urcind "de placere". Aerul e sufocant si sint totusi in padure. Prin dreptul cascadelor de la Valea Spumoasa ma opresc sa le ascult si dau cu o crema lichida si rece :pentru ten" de la izvorasul din perete. Urc treptele metalice, intrebindu-ma de ce trebuie sa urce pantofarii pe aici, ca mai apoi, in loc de catarare, sa am parte de tablarie. Un grup de tineri coboara deja invinsi " mai sus poteca e strimta si uneia din fete i s-a facut rau de inaltime". O vad circulind pe fund ca sa repare poteca si refuzind sa se scoale chiar si o clipa in picioare. Trec pe panta violent inclinata, pe la baza a tot felul de vai, care sus ies in Briul lui Raducu. Multe din ele sint periculoase, deoarece stinca e crapata si descompusa de la intemperii, asa ca pentru a merge prin ele, trebuie sa intre echipe de maxim doua persoane, la distanta de 10 minute una de alta, pentru a evita caderile de piatra si accidentarile. Dupa 50 minute sint in punctul de traversare a vaii si ma bucur de racoarea caderii de apa. Un grup de trei porneste tocmai la sosirea mea sa urce nehotarit. Dupa 5 minute, recreatia se sfirseste si in curind ii ajung pe cei din fata: o fata, care la terminarea liceului a primit ca dar de la parinti, voie sa mearga pe munte cu unchiul ei si un prieten de familie. Masculii, echipati cu ghete potrivite turei, trec fara probleme pe deasupra ripei din dreptul pilonului telecabinei. Fata ii priveste, dar pare ca nu-i vede si usor deslusesc un cintecel venit din toata convingerea ei:"nu mai vreau, nu mai pot!" repetat la nesfirsit. Cei doi ii fac semn de incurajare, apoi dispar in viteza, lasind-o acolo unde era, pentru ca e mare si trebuie sa se descurce singura. Se ridica hotarita, apuca cablul si paseste nesigura. Piciorul ii aluneca instantaneu si in citeva secunde de spaima aflu de la ea totul: o cheama Izabela si in picioare e incaltata cuin addidasi cu talpa geam. Ar vrea sa se intoarca, dar groaza prin care a trecut suind pina acolo o impinge sa urce, poate scapa! Neamurile cu care calatoreste nu-i dau nici o sansa. O rog sa stea un pic, sa se relaxeze pina punem lucrurile la punct, adica tot bagajul ei se strecoara in rucsacul meu si in curind cei care circula pe cablu pot vedea o basculanta masiva, care nu inteleg cum a ajuns acolo in ripele alea. Izabela merge acum incet, pas cu pas, exersind pentru prima data prizele de mina si picior.