SCOALA DE COPII ALPINI

DUMINICA, 11 AUGUST 2011. Dupa lungi discutii cu Nea Nelu trag concluzia ca azi nu ajung in Ciucas, asa ca merg spre Silva cu gindul de a-mi achita datoria pe care o aveam la Cabana Caraiman."Imi dati voie sa merg cu dumneavoastra pe Jepii Mici?" O doamna distinsa, cu parul alb, imi cerseste acordul. Ma gindesc ca poate asa or arata patronii de la Rosia Momtana, ca mine, in pantaloni rosii de treining, uzati, agatati pe mine datorita bretelelor inventate dintr-un material indoielnic si legate cu fundita, cu bocanci si rucsac "meseriasi" "Puteti veni, doar nu am cumparat eu muntele! Aflu ca este d-na Steluta, o impatimita fotografa montana, care vrea sa faca poze, insotita de cineva, asa, de siguranta. Ma bucur ca am si eu cu cine merge pina la apusul soarelui. Zis si facut: pornim impreuna, agale, doar ca eu sint pe post de siguranta! Cu aparatul ei performant, Stela traieste bucuria fiecarei clipe, intrebindu-ma din cind in cind, cum stam cu timpul. Dupa prima traversare a vaii avem o intirziere de doar 10 min, dar incet se transforma in ore, pentru ca ea nu este o simpla fotografa, cum am crezut initial, ci un adevarat regizor hollyudian; asa ca fac plaja in ghete, mintind-o din cind in cind, ca sa o distrez, ca sint terminat. Ajungem la cabana, unde imortalizez "ca proba in instanta" plata datoriei. Narcis, cabanierul, ii explica Stelei ca, toata vara am urcat la Caraiman si uituc fiind abia azi am ajuns cu leul la ei. Cristina, aduce rizind, de comicul situatiei premiul meu, o sticla cu PEPSI la gheata.Aflam si secretul care e in umbra cabanei: "Turistii cind ajung la noi dau doar buna ziua, iar o sticla de racoritoare vinduta aici, e o adevarata sarbatoare!" Plecam pe marcaj "punct albastru" si Steluta isi reia constiincioasa "filmarile".Aud zgomot pe drum si pe linga noi tisneste "luptatorul de la Maraton" gonind spre Cota 2000. Ma adaptez realitatii; sintem in Gradina lui Dumnezeu si gardul e mic. Urcam rapid spre Piciorul Pietrei Arse. O familie de olteni, pornesc in urmarirea noastra.Steluta imi spune ca e tirziu si o sa pierdem toate trenurile, dar mai avem timp, asa ca ma decid sa vad ce este cu oltenii. Au urcat cu telecabina la Babele si "orbecaiau" cautind drumul de coborire dupa ureche."Fusaram si la canton, dar cind vazuram de pe podet cum era, veniram spre Sinaia." " Asa ca va luarati dupa noi" incercai si eu sa raspund. "Pai, nu stim drumurile! Ala de fugea, o vrut sa alerge cu fetita cea mica in circa si noi sa ne tinem dupa el, narodul!". Ceasul arata ca, daca ii las singuri, or sa rida si ursii de ei. Le fac "protectia muncii" si incepem coborirea, fiecare pe picioarele lui, ca olteanul suferea de sale si de coloana. La un moment dat, mama cade alunecind cu adidasii peste pietre si propriul copil. Incep urletele: Iulica tipa cu mina dizlocata din umar; parintii se cearta mai ceva ca italienii. Intervin si le dau "imprastierea" Iulica, tu mergi cu mine!" si incep cursul de alpinism cu ea, tinind-o usor de minute. Dupa un sfert de ora merge ca un turist versat, dar are ceva in plus: danseaza fericita. "Vezi, mami, pot sa cobor pe munte si singura! Nu trebuie sa ma mai ti de mina!"

din descriere pare a fi d-na Stela Preda
mă bucur că am "auzit"de dânsa şi că e în plină formă.