INTILNIRE DE GRADUL 3

Duminica, 1 septembrie 2013. Sint in Busteni, la marginea padurii. Ma pregatesc de o tura pe Jepii Mici. Nu stiu cum o sa fie, dar m-am saturat de diagnosticul pus anul trecut de doctorul de pe ambulanta de : TENSIUNE. Alergasem toata iarna cite 80 de minute fara statii, ca trenul, si nu aveam nimic, doar ca ma simteam prostit de un diagnostic gresit. Nu am voie sa fac efort si mai ales sa merg pe munte! Beau o jumatate de litru de lapte inaintede start. Doua casolete mari cu zmeura sint pregatite sa actioneze ca medicamente sigure de scadere a tensiunii. Ma insoteste Coca din Ploiesti pe pst de asistenta medicala, cu consemnul ca, daca totusi o sa pic in prapastie, sa marcheze locul tragediei. In aceasi directie cu noi pornesc primii doi tineri. Perechea merge cu avint si la intersectia cu drumul ce duce im Valea Spumoasa, intra siguri pe ei pe marcaj cruce albastra abordind padurea. La scurt timp ii vad ca se lipesc de pamint ca apasii. Coca intra dupa ei, iar eu ma opresc pentru ca din capacul rucsacului curge de zor un lichid rosu. Vinzatorul ambalase zmeura aiurea si o pusese cu gura ambalajului in jos. Indienii o opresc pe Coca cu aratatorul pus la gura: Sssst! Ursul linga noi, pe poteca! Ca un veriotabil paparatii, riscindu-si viata, Coca scoate telefonul sa fotografieze ursul de la doi pasi. O aud strigind: Mircea, un urs mare, mare, e in drum!
Pe cine sa cred? Cum sa fie un urs si ei in loc sa faca galagie sa-l alunge, sa se apuce de fotografiat? Se aud zgomote puternice de crengi rupte si cei trei fotografi dispar sa-si faca treaba. Incerc sa string rapid. Numai eu puteam sa am un asa noroc si sa stau murdar de zmeura la doi pasi de un urs! Impachetez cu viteza luminii si chiar gasesc un servetel prin buzunare ca sa sterg siropul care imi siroieste pe degete. Iau rucsacul in spate si caut sa ma alatur grupului. Privesc cu gura cascata: un urs urias, de vreo trei metrii, avind culoarea stincilor, se catara voiniceste pe panta inclinata. Atentie! Sinrt doi! Doi asa de mari? intreba eu surprins. Nu, zice tinarul, unul e un pui de aproximativ trei ani. Adica ursul e o ursoaica cu pui si voi vreti sa le faceti poze? Ati inebunit tocmai acum? Faceti galagie sa-i alungam! Incerc sa dau exemplu personal, dar am o barba uriasa care mi se amesteca cu fluier cu tot printre dinti, asa ca scot niste fluieraturi anemice. Puiul ajunge la adapost, asa ca ursoaica se opreste si se intoarce cu 90 de grade privindu-ne cu atentie. E nehotarita. Sa ne atace sau nu? Deja ma vad friptura la masa ei si cu desertul din rucsac golit in botul ei ala urias. Ursoaica se decide sa mearga in paralel cu noi, dar poteca urca, asa ca strategia ei este clara: vrea sa ne iasa in drum, sa ne bareze calea. Deja ma gindesc lipsit de orice sanse, ce frumoasa este viata si imi pare rau ca urmeaza sa o parasesc. Dar muntele din cind in cind trebuie sa-si ea jertfa sa. Totul este pierdut. Se aude un latrat puternic. Zici ca este tunet! De la Refugiul Salvamont, valea vuieste din nou la un alt latrat puternic si hotarit. Ursoaica se opreste dezorientata. Cinele latra pentru a treia oara, apoi urla prelung ca lupii iarna. Pe Coca o trec toate apele. Nu mai auzise asa ceva. Ursoaica se retrage rapid in galagia generala. Primisem un ajutor neasteptat. Regrupam putin mai sus dupa un viraj. Privim la urmele lasate de cei doi ursi, care coborisera intr-o ripa spre riu. Tinarul, suferind de inima porneste spre Cabana Caraiman. Dupa patania de acum, trebuia sa faci infarct, iar tu te-ai apucat sa faci poze! Se pare ca si la tine a gresit doctorul diagnosticul! Incercam sa ne concentram la drum. Totusi ma tot intreb: De ce nu m-a atacat ursoaica, ca aram totul plin de zmeura? La Cabana Caraiman primesc un raspuns simplu: Sint de sera. Nu au gust si nici miros! Beau un pepsi rece, fericit ca tehnologia agricola de asta data mi-a salvat viata.