POIANA BRAŞOV - POSTĂVARUL
15-16 martie 2008
Plecat-am 4 din Bucureşti şi cu Golănelu’ 5 ("batalion" format din Dana, Mişulică fără frică de schi!!!, Florin şi subsemnata - sergentul fiind Logănelul-Golănelul - hihi) şi ne îndreptam vertiginos spre Valea Prahovei cu măreţe gânduri de a schia la Sinaia... Însă cruda soartă nu a vrut aşa... Sunând noi la telecabină aflarăm că e vânt şi cabina nu merge între cer şi pământ (ce să fac dacă îmi vine să vorbesc în rime?!)
Dar să încerc să fiu şi un pic serioasă... deci aflând noi că nu "mere" cabina ne-am deturnat singuri spre Azuga, însă pe drum... amintindu-mi eu ce s-a întâmplat ultima dată când am plecat la schi cu Mioara şi Vali (adică am plecat tot spre Sinaia... unde am aflat că bătea, şi atunci ca şi acum, vântul şi din una în alta... am oprit o ţâră la Predeal, dar nu ne-a plăcut pentru că nu prea era zăpadă şi, brusc ne-am suit înapoi în maşină şi ne-am hotărât să mergem la Poiana Braşov... că nu mai fusesem de ani buni acolo...) şi povestindu-le acest lucru, spre surprinderea mea toată "trupa" a fost de acord să mergem în Poiană! În Azuga am mai pus o dată o întrebare palidă de genul... "Aţi vrea totuşi aici la schi?", însă apăsând de zor pe acceleraţie... aşa că iată-ne lângă Predeal... hotărând să scurtăm prin Râşnov... Zis şi făcut după o scurtă pauză dorită de Dănuţa căreia i-a fost un pic rău în maşină...
Însă... surpriză mare... înainte de Râşnov a început o ploaie... de-a dreptul torenţială! Noi nu ne-am speriat însă, iar cei care au făcut-o sigur şi-au scuipat între timp repede în sân pentru că nu s-a văzut nici un speriat în maşină... Aşa că ne-am continuat vitejeşte drumul, sperând că în Poiană ninge... Ehe... ştiţi cum ce zice... "Ai grijă ce speri, că s-ar putea să se împlinească!" E, cam aşa a fost la noi şi încă foarte repede ni s-a împlinit dorinţa... Nici n-am dat bine colţul din Râşnov spre Poiană (în Râşnov am oprit un pic la Ileana – nora lui Tanti Oara de la Diham, însă nu era nimeni la ei acasă, aşa că nu am zăbovit mult!) că a şi început să ningă cu nişte fulgi mari, mari ca în poveşti... ceea ce ar fi fost minunat dacă... aş fi avut şi eu neuronul cu mine când am plecat de acasă şi nu m-aş fi bazat pe faptul că e martie, că nu mai ninsese demult prin preajma Bucureştiului şi mi-aş fi pus şi eu în maşină lanţurile... că de cauciucuri de iarnă ce să mai zic... zac în hol în casă şi Golănelul umbla cu încălţări de vară... că deh... am zis că ce rost are să-l mai încalţ de iarnă acum primăvara ştiut fiind că după primăvară vine vara... Eh, dar să termin cu aceste "ocolişuri" şi să revin la problemele noastre... deci ningea şi ningea şi zăpada se depunea pe şosea... startul creştea... Eu încet mergeam ca să nu derapăm... pe marginea drumului în sensul opus de mers era o maşină (parcă chiar un 4x4) ieşită un pic din decor, derapată uşor cu o roată în şanţul de pe marginea drumului, toţi erau în regulă probabil că nu avusese viteză mare însă derapase totuşi, probabil că nici ei nu aveau nici cauciucuri de iarnă, iar lanţuri nici atât...
La un moment dat Dana a zis că a văzut un panou cu accesul interzis după data de 8 martie sau cam aşa ceva, dar nu am avut timp să citim tot, aşa că ne-am oprit la vreo 500m mai departe în dreptul unui mic restaurant ca să întrebăm... Între timp zăpada curgea şi se depunea... Mişu cu Florin au intrat să întrebe ce este cu panoul acela şi dacă avem voie să urcăm mai departe... între timp a mai apărut o maşină din spate care a trecut spre Poiana aşa că m-am gândit că putem urca şi noi după acea maşină şi că ar fi cazul chiar să nu mai zăbovim ca să nu se mai depună şi mai multă zăpadă! Între timp s-au întors şi băieţii cu vestea că era un panou valabil doar în ziua de 8 martie când fusese nu ştiu ce concurs pe acolo... Aşa că am demarat spre Poiană... însă maşina urca din ce în ce mai greu, iar la o pantă mai mare m-am împotmolit... Trupa de comando s-a dat jos şi a împins Logănelul care tot derapa... supărat probabil că nu l-am încălţat cu şoşoneii de iarnă... deh... Cu chiu, cu vai am reuşit s-o iau din loc, ei au mers un strop pe jos, apoi i-am îmbarcat pe un loc mai drept şi am pornit iar vitejeşte cu o fantastică viteză de vreo 15km pe oră... între timp am mai trecut pe lângă un "derapat", dar în final am ajuns... apoteotic în Poiană... unde după ce am parcat puţintel mai jos de cabină şi ne-am pus repede, repede clăparii am pornit-o cu bucurie mare... frântă în 2 minute de câteva persoane care coborau cu schiurile în spate şi care ne-au spus candid că nu merge cabina pentru că este vânt puternic sus... Dezamăgiţi profund... am hotărât totuşi să ajungem la cabină să mai încercăm şi noi cu o întrebare... pe care degeaba am încercat-o... că nimic nu s-a schimbat prin asta nici în hotărârea celor de la cabină, nici în starea vremii... care între timp, jos în Poiana, îşi "revenise", adică nu mai ningea decât slăbuţ, ba chiar s-a zărit şi o geană de soare la un moment dat...
Aşa că după dezbateri seculare care au durat cam 5 minute (plagiindu-i pe Divertişi!) ne-am hotărât să urcăm per pedes cu schiurile în spinare măcar aşa, până la sfertul pârtiei, că dacă tot bătusem atâta amar de vreme (la propriu şi la figurat!) măcar să nu ne întoarcem cu coada între picioare şi cu schiurile necoborâte pe pârtie... şi apoi să vedem dacă ne mai învârtim prin Poiană sau reuşim să ajungem în timp util înapoi la Azuga să facem măcar acolo nişte urcări cu gondola...
Zis şi făcut... ia-ţi neneacă doborâtoarele schiuri (că ale mele... au o tonă, frate!) ca desaga la spinare şi purcede a urca tot mai sus... până la primul teleschi... nefuncţional... Apoi am zis că dacă tot am urcat atâtica, să mai îndrăznim a ne avânta tot mai sus spre ameţitoarele înălţimi, deja încet, încet, învăluite în negura vremii (adică în ceţurile primordiale, maică!!!) că şi aşa puţine şanse mai erau să ne întoarcem la Azuga în timp util pentru a prinde acolo nişte urcări cu gondola, în plus între timp ne întâlnisem cu un grup de tineri (dintr-o echipă de juniori) care ne spuseseră că merge teleschiul de pe Ruia... deci ne propusesem ca, dacă rezistăm, să ajungem până la Ruia şi să schiem acolo cât mai putem la teleschi!
Dar, ca pe Ana lui Manole... vremurile vitrege ne ţineau să ajungem sus... pe măsură ce urcam, vremea devenea tot mai urâtă: ceaţa mai deasă (să nu mai ştim nici drumul către casă!), începuse să ningă viscolit, vântul şi el, cătinel, cătinel se înteţea frumuşel! Dar noi... vajnicii luptători cu forţele vitrege ale naturii, dădeam piept cu urcuşul cel anevoios (pe alocuri şi panta era mai mare şi zăpada mai tare, de nu te puteai ţine pe picioare!), cu ceaţa şi cu vântul...
La un moment dat, după ce trecusem de panta cea mai mare (de la curbura pârtiei) şi intrasem în "platoul" Ruiei... numai ce auzim zgomote şi vedem... un ratrac ce urca voios cu un cârd de oameni pe el... Am făcut disperaţi semne să fim şi noi "luaţi pe sus" (de fapt eu am făcut semne, pentru că Florin era mai în faţă, iar Dana cu Mişu mai în spate şi în acel moment nici nu îi mai vedeam din cauza ceţii!), însă ratracul trecu pe lângă mine ca fata Morgana în deşert... acum a fost, acum nu mai este...
Puţintel mai sus aştepta Florin pe care îl strigasem să o ţină spre dreapta deoarece ceaţa se înteţise rău de tot şi el nu mai fusese de ani buni în Poiană şi nu era sigur pe unde trebuie să o ia... motiv pentru care probabil a zis că poate e cazul să o luăm pe schiuri în jos că parcă nu mai ajungeam odată, însă eu recunoscusem zona şi ştiam că mai este foarte puţin până la teleschiul Ruia, aşa că am insistat să mai mergem că nu mai avem mult şi în mod sigur eforturile noastre supranaturale vor fi răsplătite de apariţia grabnică a teleschiului şi, mai ales, de funcţionarea lui!! Ba chiar în câteva minute le-am strigat (o luasem între timp înainte ca să fie mai sugestiv exemplul meu!!) că aud scripeţii de la teleschi, nu ştiu dacă ei m-au auzit pe mine, însă nu mai conta, eram cu urechile ciulite după zgomotul de la teleschi... care Slavă Domnului a apărut deodată din ceaţă... ca măgarul!!! Ce bucurie!!!!!!!!!!! Mergea... ba chiar avea şi câţiva clienţi (care stăteau la Postăvarul ne-am gândit noi!)
Ne-am repezit să prindem teleschiul şi am întrebat până la cât va fi deschis (cred că ajunsesem pe la 2 şi ceva după masa, deci urcasem vreo 2 ore şi jumătate poate ceva mai mult!); ni s-a răspuns că se va închide pe la 3 şi ne-am întristat că nu mai apucăm să schiem prea mult. Am uitat să spun că stratul depus de curând era cam de 10 cm, dar destul pentru noi. Am urcat şi prima coborâre am făcut-o pe Drumul Roşu ca să-i arătăm lui Mişu pe unde să coboare el când noi o vom lua pe Ruia, am trecut pe lângă cabana Postăvarul şi am stabilit că ne vom opri să bem un ceai după ultima urcare, ca să nu pierdem acum din preţiosul timp care zbura cu viteza ceţii!
Am mai coborât apoi şi pe dreapta, pe lângă teleschi, şi pe stânga lui (că aşa se joacă fata... şi pe stânga şi pe dreapta!); ceaţa între timp s-a ridicat, iar când teleschiul s-a închis spre tristeţea noastră aşa cum anunţase în jurul orei 15 ne-am "scoborât" până la Postăvarul cu gând să luăm un ceai cald şi să mâncăm ceva, iar apoi să o tulim spre casă.
Însă după cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, nici noi nu am făcut tocmai ce ne-am propus... Mai întâi că tuturor ne-a plăcut enorm de mult la cabană: în primul rând, priveliştea divină (ceaţa se risipise între timp ca prin farmec!)... din faţa cabanei se zăreau fantastic în depărtare vârfurile semeţe ale Pietrei Craiului, Bucegilor şi "urme fine" din Făgăraş, străpungând norii care se vălătuceau şi se roteau şi se spărgeau lăsând să treacă printre ei fascicule de lumină care "periau gingaş" înverzitele dealuri ale depresiunii Rucăr-Bran, ca şi când Dumnezeu se hotărâse să "facă în sfârşit lumină" folosind orga de lumini divină sau poate cerceta cu lanterna sufletele oamenilor să vadă dacă merităm lumina... Priveliştea era oricum de nedescris, ai fi putut sta acolo o veşnicie privind fără să te saturi... Apoi atmosfera destinsă din interiorul cabanei, muzica faină (sixties, parcă şi ceva Pink Floyd, ş.a. la fel de buni şi "vechi") în surdină... Până la urmă, renunţând la mâncărica din traistă, am comandat şi ceva de mâncare... foarte gustoasă şi, nu în ultimul rând, prăjitura casei care în acea zi era o minunată plăcintă cu mere; toate acestea l-au determinat pe Florin să meargă să întrebe dacă mai sunt camere libere la cabană ca să rămânem şi duminică acolo, să mai profităm de ultimele zvâcniri înzăpezite ale unei iernii prea repede trecute în amintire! Apoi ne-a prezentat "oferta", foarte tranşant, adică împreună cu cheia camerei în care urma să stăm, menţionând totuşi că dacă nu hotărâm toţi să rămânem se duce şi dă cheia înapoi... După câteva mici ezitări, cu argumente şi contraargumente... că nu eram pregătiţi pentru o excursie de 2 zile, nu aveam mâncare destulă (dar puteam lua de la cabană), nu aveam "ţinută de noapte" (dar aveam "pantalonaşi" pe sub cei de schi şi pulovere de schimb...), trebuia să anunţăm acasă că ne prelungim şederea (ceea ce am făcut şi am primit aprobările necesare), nu aveam la noi nici măcar adidaşii care rămăseseră la maşină (dar, surpriză, am aflat că un domn cobora în maxim 1 sfert de oră cu ratracul în Poiană şi apoi urca înapoi la cabană şi ne putea lua şi pe noi!! – deci puteam face o coborâre până jos, deja ne gândisem că vom merge pe Pârtia Lupului şi o urcare cu ratracul... ceva inedit!) ne-am hotărât toţi că e prea fain că să plecăm, că era o "ofertă care nu putea fi refuzată", aşa că... ne-am lăsat câte ceva în camera cu vedere la fantasticii munţi şi pe Mişu în cabană, iar Florin, Dana şi cu mine am purces rapid pe Lupului la vale ca nu cumva să ratăm ratracul la întoarcere, mai ales că parcasem ceva mai "devale" de telecabină. Lupului a fost faină ca şi priveliştea admirată în timpul coborârii... Apoi am ajuns la maşină, am urcat cu ea mai aproape de telecabină şi am ajuns la ţanc cu doar câteva minute înainte de e pleca ratracul în sus (oricum o lăsasem pe Dana "gaj", împreună cu schiurile, ca să fim siguri că nu pleacă ractracul fără noi!). Urcarea cu ratracul (prima oară pentru noi, sperăm că nu va fi şi ultima) a fost superbă, se vedea aşa frumos în vale, soarele se pregătea să se culce, dar şi în sus pe pârtie în faţa ratracului, iar vântul ne sufla în plete mai ceva ca într-o decapotabilă!!
Ajunşi înapoi la cabană, vrând să profităm de ultima geană de lumină, Florin şi cu mine (căci Dana cu Mişu au zis pas, afirmând că sunt prea obosiţi) ne-am pus schiurile în spinare, clăparii în picioare şi am urcat voiniceşte pe Lupului în sus (mai mult Florin care a ajuns până sus la antenă, pentru că pe mine mă bătea cam rău un clăpar de la urcarea aceea de 2 ore şi...!!! Aşa că nu am putut urca până sus de tot, ca Florin). În timp ce urcam, l-am auzit pe Florin, care era mai în faţă, strigând ceva şi am văzut deodată trecând pe lângă el într-o goană nebună pe pârtie în jos... un câine... într-o viteză uluitoare... Bine, Florin afirmă că era Lupul... care a dat numele pârtiei... el poate să viseze în continuare la lupi cenuşii gonind neosteniţi pe pârtii albe în lumina asfinţitului, însă acela era un simpatic de câine pornit şi el în goană după nălucile trecutului... După ce ne-am revenit din uimire, am mai făcut nişte poze (eu, că Florin era preocupat cu urcuşul!), am mai admirat un soare asfinţind, pentru că era păcat să nu admiri acea privelişte care îţi lua respiraţia, apoi am coborât pentru ultima oară în acea zi minunată pe urma Lupului din poveste...
Când am ajuns la cabană am mai stat un pic afară să ne delectăm privirile cu dispariţia soarelui şi apariţiile multicolore ale luminiţelor din vale, încercând, desigur, să imortalizăm şi în "pelicula" digitală a aparatelor de fotografiat imaginile superbe pe care ochiul le percepea, însă nici un parat de fotografiat nu este atât de performant ca ochiul – această minune a tehnicii optice Dumnezeieşti.
În final ne-am retras în cabană unde ne-am uitat un pic şi la televizor (în timp ce am mai savurat un ceai şi încă o bucată din delicioasa plăcintă cu mere, plus bonusul - o plăcintă cu brânză - din partea cabanierei, încântată de faptul că ne-a plăcut atât de mult prăjitura casei, pe care bineînţeles că i-am tot lăudat-o), la un film vechi şi bun (Dansezi cu mine? – cu Richard Gere). Într-un final ne-am dus la culcare, căci a doua zi mai aveam de "muncă" cu schiurile cele!
Duminică... După micul dejun copios şi delicios de la cabană (apropo, nu vreau să uit să le recomand cu căldură această cabană tuturor iubitorilor de munte, linişte, bun simţ, aer curat, privelişti minunate, muzică bună şi ospitalitate!) am pornit spre pârtie cu inimile cântând de bucuria unei zile senine şi calde, cu soare, zăpadă şi... teleschi + bonus telecabina funcţionând! Am pornit toţi 4 pe Sulinar, însă când am ajuns la teleschiul de la Ruia, Mişu a zis că nu merge totuşi până jos, aşa că a rămas cu Dana la teleschiul de pe Ruia, iar Florin şi cu mine am coborât pe Sulinar până la telecabină. Nu era coadă deloc, ceea ce ne-a bucurat foarte, am luat o cartela mai mare (10 urcări - ajungea la 10 lei urcarea) şi când am ajuns sus am văzut că mergea şi Kanzelul pe care nu mai fusesem de o "sută de ani" aşa că l-am încercat şi pe el, însă nu intraseră deloc cu ratracul şi nu era chiar f apetisant, însă fiindcă rămăsese cu reducerea de 1 punct urarea de la 8 martie - pt. fete (acum pt. toată lumea) am mai urcat o dată apoi ne-am dus şi pe Ruia pe sub teleschi de sus până jos şi am constatat că era cea mai bună dintre toate de până atunci, aşa că ne-am mai dat de câteva ori pe ea! Între timp urcând din nou cu cabina, ne-am "dat drumul" pe panta de la cabină în "coborâre liberă" – vezi filmuleţe şi ne-am oprit pe la prânz la cabana Postăvarul ca să mai luăm un ceai cald (căci Florin era cam răcit!) şi să mai admirăm munţii din faţa cabanei!
Apoi am coborât pe Lupului până jos, întâlnindu-ne cu Dana şi Mişu în partea de sus a pârtiei i-am luat şi pe ei de vale; între timp ne-am hotărât să nu ne oprim mai mult pentru masa de prânz, pentru că timpul trecuse repede, partea de jos a pârtiei deja nu mai era prea plăcută şi la teleschi se hotărâseră să închidă tot în jurul orei 3, urmând să mâncăm "mai consistent" după ce se închideau instalaţiile şi să nu ne grăbim cu întorsul acasă, ca să evităm aglomeraţia de pe şosea, dacă tot eram cu maşina şi puteam sta cât dorim, mai ales ca ziua era în continuare foarte frumoasă, vremea superba şi priveliştea la fel! Aşa că, dacă tot hotărâsem că avem timp, pe urmă ne-am mai urcat şi cu schiurile în spate de la telegondola până la antena de deasupra Lupului şi am intrat pe Lupuşor de acolo pe zăpadă nebătută. Ne-am mai dat pe Ruia exersând sărituri din diferite poziţii şi viteze, mai palide (Florin!) sau mai căzute pe spate (eu! – bine că nu în cap!) la trambulina naturală formată de intersectarea Drumului Roşu cu Ruia! Ne-am mai bucurat de căldura şi lumina pe care soarele o emana cu deosebită dărnicie, pentru a ne întinde ca şopârlele la soare sau pentru a captura în imagini fotografice acele clipe minunate pentru eternitatea pe care nu ştim dacă o vom atinge vreodată... NE-AM TRĂIT CLIPA!
Dar clipa aceea a trecut... A venit alta în care ne-am odihnit oasele ostenite în sala de mese a cabanei, la o porţie de... fiecare ce a vrut! Din păcate minunata prăjitură a casei se terminase!!!! Toată lumea comandase în acea zi, e clar că le-am purtat noroc! Am mai admirat şi fotografiat din nou fabuloşii semeţi munţi care se conturau acum mai voalat în lumina străvezie a apusului, printre norii care se adunau iar deasupra vrând parcă a ne spune că nu trebuie să ne bazăm mereu pe lumină, că nu numai vremea, ci totul este schimbător pe lume!
După o ultimă repriză de respirat lumina, aerul, munţii, apusul, muzica liniştită şi căldura focului din cabană, încercând să luăm cu noi măcar câte o fărâmă din fiecare, am pus schiurile în picioare şi... ne-am dat drumul la vale! Fiindcă era şi Mişu (am uitat să menţionez până acum că el este începător în ale schiatului!) am decis să coborâm pe Sulinar fiindcă Drumul Roşu era deja cam pământos! Pe mine începuseră să mă bată cam tare ambii clăpari, aşa că nu a fost o coborâre prea plăcută, lui Mişulică fără frică i se făcu frică pe "zidul" Sulinarului, aşa că îşi dădu schiurile jos pe porţiunea aceea, apoi coborî fără probleme, fiind chiar vedeta principală a câtorva filmuleţe pe care le făceam în timp ce îi aşteptam!! În partea de jos pârtia era deja deplorabilă, apăruseră petice mari de pământ şi urmele fine de zăpadă nu prea mai reuşeau să ofere zone mai darnice pentru schi!
De bine, de rău, am ajuns şi la maşină – la timp pentru a prinde ultimele licăriri ale apusului de soare! Ne-am schimbat în adidaşi, ne-am îmbarcat şi... pe cai, pardon pe Golănel... pe aici ne-a fost drumul.
Am coborât tot prin Râşnov (unde iar n-am găsit-o acasă pe Ileana!). Drumul dintre Poiana Braşov şi Râşnov parcă nu fusese nins deloc cu o zi înainte... era curat ca lacrima! Pentru că s-a lăsat seara nu am mai avut foarte mult timp la dispoziţie pentru admirat peisajele superbe din Râşnov, însă ne-am distrat pe serpentinele de dinainte de Pârâul Rece cu un şofer începător care semnaliza fiecare curbă!
Am mai oprit în Comarnic să luăm pâine şi produse de patiserie şi apoi la Cristina Lincaru pe care am scos-o la stradă din pijama! Ne-am jucat cu simpaticii ei căţei... prin gard... şi apoi am demarat final spre casă, unde am ajuns cu bine, căci dacă nu ar fi fost aşa cum v-am povestit eu nu aş fi stat acum... trecut de miezul nopţii... la lumina lumânării electrice moderne pentru a vă povesti aceste amintiri!
Şi am încălecat pe o şa şi v-am spus povestea aşa... nu cum a fost ea, ci cum am văzut-o eu prin ochiul meu lăuntric! Să fiţi sănătoşi şi, dacă aţi avut imeeeeeeeensa răbdare de a ajunge până aici, să ştiţi că... poate vă mai povestesc şi în altă noapte din cele mii o nouă poveste de adormit copii!
ziua 6, luna lui prier, anul 2008 d.Hr. - ora 00.40!!!!
povestitor (mai mult sau mai puţin autorizat!) Irina Lipcanu
